În drumurile de reporter, paşii m-au purtat şi pe meleagurile binecuvântate din Arhiepiscopia Râmnicului. Aici m-am oprit pentru câteva momente la Mănăstirea Turnu, pentru a căuta informaţii despre Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail. Aceşti monahi din secolul al 17-lea au trăit retraşi în chilii săpate în piatra muntelui, pe care azi le putem vedea în curtea Mănăstirii Turnu. În vechile locuri de rugăciune, care păstrează cu rigoare tradiţia monahală, simţi cum sufletul se odihneşte, iar grijile lumii moderne pălesc în faţa armoniei naturii şi a liniştii ce te împresoară. Sutele de ani de rugăciune neîncetată a călugărilor s-au transmis acestui loc, încât m-au făcut să simt că aici timpul s-a oprit în loc.
Sfinții Cuvioși Daniil și Misail sunt doi dintre monahii care s-au nevoit în zona Muntelui Cozia, din Arhiepiscopia Râmnicului. Pentru modul lor de viețuire şi darurile duhovniceşti primite, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, având ca zi de cinstire data de 5 octombrie. Tot atunci au fost canonizați Sfinții Cuvioși Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara. Viețuirea în singurătate nu a însemnat pentru ei respingerea lumii, ci ridicarea deasupra ei şi căutarea desăvârşirii. S-au retras pentru a se putea ruga mai adânc pentru lume, iar omenirea are nevoie de rugăciunea lor şi de asemenea modele de trăire.
Drumul către Mănăstirea Turnu e lung, dar odată ajunşi uităm repede de oboseală. Ne atrag atenţia chiliile săpate în munte de către sfinţii sihaştri, dar şi dragostea cu care monahii vieţuitori aici răspund oamenilor care le cer sfat şi ajutor. Ei sunt urmașii cuvioşilor care au sfințit chiliile săpate în piatră din curtea mănăstirii. Păşind în aceste încăperi reci şi umede, nu poţi să nu te gândeşti la jertfa neştiută a pustnicilor de altădată. Având permanent în faţa ochilor modelul înaintaşilor, monahii de azi, smeriţi şi discreţi în osteneala lor, îndeplinesc zilnic, în biserică, cele şapte laude. Aşa că orăşeanul care poposeşte la mănăstire câteva zile se poate bucura duhovniceşte la slujbele din miezul nopţii ori din zori de zi.
Cuviosul Daniil s-a nevoit, mai întâi, în obştea Mănăstirii Cozia, la începutul secolului al 17-lea. Cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, având o viaţă curată şi iscusinţă în trăirea călugărească, el s-a învrednicit de harul preoţiei. Prin smerenia sa şi darurile duhovniceşti primite, s-a făcut repede cunoscut de către monahii doritori de viaţă sfântă. Aşa a devenit principalul duhovnic al lavrei coziene şi al sihaştrilor de pe Valea Oltului. Dorind o viață care să îl apropie de comuniunea cu Dumnezeu, s-a retras la poalele Muntelui Cozia. Aici și-a săpat o chilie în stâncă, nevoindu-se peste 20 de ani într-o rânduială monahală deosebit de aspră. Peştera se vede şi astăzi în curtea Mănăstirii Turnu, fiind mărturie peste timp a izolării sale de lume, pentru a-L aduce în adânc de inimă pe Dumnezeu.
Vieţuirea în singurătate
Vieţuirea în singurătatea muntelui e o lume la graniţa dintre cer şi pământ, la care au acces doar cei care se dăruiesc total lui Dumnezeu şi caută dragostea Lui desăvârşită. Sfinţii Părinţi ne învaţă că numai în linişte putem avea o legătură autentică cu Dumnezeu. Iar monahii care de-a lungul veacurilor au trăit retraşi în singurătate nu doar că şi-au vindecat sufletul de păcate, ci au devenit călugări „luminători” pentru întreaga lume. Rugăciunea lor puternică străbate întregul univers şi face să coboare mila lui Dumnezeu pentru noi.
Şi în prezent, în această zonă mai există călugări care, cu binecuvântarea stareţului, se retrag pentru o vreme în singurătatea muntelui. Izolaţi de lume, ei îşi dedică tot timpul rugăciunii, lecturii din Filocalie şi contemplării lui Dumnezeu. Întâlnirea cu un asemenea monah m-a îndemnat să îmi cercetez sufletul şi conştiinţa. Vorbeşte puţin, răspunde greu la întrebările mele, dar dincolo de cuvinte am văzut un om care a renunţat la tot şi toate pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Mi-a spus doar că muntele l-a învăţat să fie neclintit.
Duhovnicul şi ucenicul său
Spre finalul vieţii, Cuviosul Daniil a dat monahilor care se nevoiau cu el rânduieli de viaţă pustnicească, apoi, cunoscându-şi dinainte sfârşitul, l-a pus povăţuitor în locul său pe ucenicul său, Cuviosul Misail. În viaţa monahală, e important ca un duhovnic să formeze ucenici, ne-a spus părintele stareț al Mănăstirii Turnu, protosinghelul Misail Dumitrașcu: „Tradiţia locului spune despre Sfântul Cuvios Daniil că şi-a format mulţi ucenici, iubitori de viaţă sihăstrească. Dintre aceştia, monahul Misail a fost cel mai apropiat de modul său de vieţuire şi rugăciune. Aşa că la bătrânețe, când nu a mai putut conduce obștea formată în jurul său, Daniil i-a încredinţat conducerea mănăstirii ieroschimonahului Misail.”
Cuviosul Misail s-a nevoit mai întâi în Mănăstirea Cozia, la începutul secolului al 17-lea. Urmând părintelui său spiritual, s-a retras peste Olt, la poalele muntelui Cozia, unde a săpat o chilie alături de cea a duhovnicului său. Aici a trăit în singurătate şi ascultare mai mult de 20 de ani. Părintele stareț Misail Dumitrașcu a enumerat trăsăturile cuviosului al cărui nume îl poartă: „După moartea bătrânului Daniil, viața duhovnicească a continuat aici. Tradiţia spune că ieroschimonahul Misail era la fel de bun precum învățătorul său, moştenise de la acesta râvna în îndeplinirea pravilei călugăreşti şi se nevoia neîncetat în rugăciune. Era la fel de blând şi lesne iertător precum părintele de la care deprinsese rânduiala vieţii călugăreşti.”
În jurul acestor cuvioşi s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori întru rugăciune neîncetată, privegheri, post şi citirea cărţilor folositoare de suflet. Pentru trebuinţele acestora, Sfinţii Daniil şi Misail au ridicat o biserică de lemn cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”. Tradiţia locului spune că Daniil a fost duhovnicul tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se şi Sfinţii Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara. Aceştia coborau din munte mai cu seamă în duminici şi sărbători, pentru a se spovedi şi împărtăşi la Sfânta Liturghie săvârşită în acest schit. Chiar dacă vremurile nu au fost întotdeauna prielnice în istoria acestor locuri, tradiţia monahismului şi a vieţuirii în singurătate s-a păstrat, dovadă numărul mare de mănăstiri din zonă.
Ajutor pentru oamenii aflaţi în nevoi
În vremea în care au trăit Sfinţii Daniil şi Misail, pe locul Mănăstirii Turnu nu erau alte clădiri, ci doar încăperile lor săpate în piatra muntelui şi o mică biserică de lemn. De asemenea, aici nu existau drumuri de acces, ci era doar o sihăstrie. Aceste chilii rezistă de peste trei secole în curtea mănăstirii „pentru că au fost făcute în duh de pace şi smerenie. Ele ne dau mărturie că putem trăi retraşi de lume, în armonie cu natura, împăcaţi cu noi înşine, în rugăciune permanentă şi comuniune cu Dumnezeu”, a completat părintele Misail Dumitraşcu.
După trecerea la cele veşnice, aceşti cuvioşi au fost îngropaţi lângă Altarul bisericuţei ridicate de ei. În anul 1676, Mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti, fost egumen al Mănăstirii Cozia, a construit la Turnu o bisericuţă din piatră pe vechea temelie a bisericii de lemn, aşezând sub ea moaştele Sfinţilor Daniil şi Misail. O inscripţie de pe zidul exterior al sfântului locaş arată că acest loc se află situat chiar sub Altar.
Prin modul lor de vieţuire, aceşti doi monahi s-au arătat vase alese ale Duhului Sfânt, înscriindu-se în rândul sfinţilor cuvioşi români, ca purtători de daruri duhovniceşti şi luminători prin vieţuirea lor sfântă. În şedinţa de lucru din 25 februarie 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, având ca zi de prăznuire data de 5 octombrie.
Mulţi credincioşi mărturisesc că în acest loc simt linişte şi bucurie duhovnicească. Şi chiar dacă în secolul al 17-lea au trăit departe de lume, astăzi Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu ajută prin rugăciunile lor credincioşilor care au nevoie.
Mănăstirea Turnu din Arhiepiscopia Râmnicului
Situată la poalele masivului Cozia, Mănăstirea Turnu din județul Vâlcea se înalţă zveltă într-un loc deschis de pe malul stâng al Oltului. Denumirea mănăstirii provine de la un turn masiv ridicat în secolul al 2-lea de către legiunile romane din Castrul Arutela. Iniţial, i s-a spus „Schitul de după turn”, apoi „Schitul Turnu” şi în cele din urmă „Mănăstirea Turnu”.
Primele informaţii despre acest sfânt locaş spun că în secolele 16-17 aici s-au retras câţiva călugări de la Mănăstirea Cozia. Dintre aceştia, cei mai cunoscuţi au fost monahii Daniil şi Misail, care au şi construit aici prima biserică de lemn. Mai târziu, în 1676, Mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a ridicat o biserică de piatră pe vechea temelie a celei de lemn.
Un rol important în istoria mănăstirii l-a avut Episcopul Gherasim Timuş al Argeşului, care, între anii 1893 și 1901, a construit aici o clădire mare, cu o biserică spaţioasă, având hramul „Schimbarea la Faţă a Domnului”, trapeză şi camere de locuit. La 28 octombrie 1901, cu ocazia sfinţirii noilor edificii, Schitul Turnu a fost ridicat la rangul de mănăstire.
