Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Sfinţii din icoane „decapitaţi“ de turci

Sfinţii din icoane „decapitaţi“ de turci

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 25 Iun, 2014

Ferestre deschise spre Dumnezeu, icoanele sunt, deopotrivă, şi postire a ochilor, cum atât de frumos spunea Evdokimov. În casele românilor, în bisericile lor, prin icoane, credincioşii privesc în ceruri. Nu cu ochii cei lumeşti, ci cu ochii postitori ai inimilor lor. De aceea, icoanele se aşază pe peretele dinspre răsărit al casei. Acolo de unde Însuşi Dumnezeu vorbeşte cu rugătorul. Acest dialog de la inimă la Ziditor au încercat turcii, în timpul Primului Război Mondial, să-l reteze în biserica din satul Lacu Sărat, decapitând sfinţii din icoane cu baionetele.

Un pelerinaj la biserica din satul Lacu Sărat, judeţul Brăila, cu hramurile „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul“ şi „Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon“, din Arhiepiscopia Dunării de Jos, te aşază faţă în faţă cu o pagină dureroasă din istoria martirică a neamului românesc şi a Bisericii lui strămoşeşti. Dar şi cu o realitate cotidiană care face din vrednicia tânărului preot paroh şi a obştii lui o mărturie ziditoare, pe care eşti, la rându-ţi, bucuros să o mărturiseşti: nimic şi nimeni nu poate omorî Biserica lui Hristos Cel veşnic Viu.

Biserica, plămânul neamului

Un eveniment dramatic şi tulburător a marcat comunitatea creştină a satului Lacu Sărat, spre sfârşitul Primului Război Mondial: trupele turceşti, obligate să se retragă din Brăila, au pângărit locaşul sfânt al comunităţii, intrând călare în biserică şi încercând să decapiteze cu baionetele chipurile sfinţilor din icoanele de pe catapeteasmă. Tăieturile din jurul gâtului sfinţilor, al Maicii lui Dumnezeu şi al lui Hristos cel Înviat se văd şi astăzi. Păgânii au vrut să ne scoată din istoria mântuirii, crezând că printr-o tăietură de baionetă neamul românesc va fi şters din cartea vieţii şi nu va mai avea parte de înviere. Dar cum să se poată întâmpla aşa ceva cu însuşi poporul drept credincios al lui Dumnezeu, de vreme ce „absenţa Bisericii din istoria şi viaţa naţiei ar însemna abdicare şi părăsirea brazdei sub care zac în aşteptarea învierii şi a vieţii de veci moşii şi strămoşii noştri“? „Ar însemna condamnarea la uitarea pământului, a plămânului spiritual, a coloanei vertebrale a neamului atât de ataşat de Biserica sa, după cum ea este atât de ataşată prin legământ dumnezeiesc de poporul pe care îl iubeşte şi-l slujeşte“, cum stă scris cu cuvintele Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian în Sinodicul bisericii. Numai nişte păgâni ar putea crede acestea!

Dar semnele rătăcirii lor au fost păstrate de creştini. Chiar îngrijite, să nu se piardă. Nu spre sminteală, ci spre dreaptă judecată a istoriei şi întărire a credinţei, într-un loc unde, într-o altă perioadă a zbuciumatei noastre istorii, mai aproape de zilele noastre, autorităţile comuniste au încercat şi ele să şteargă ceva esenţial din existenţa unor creştini: viaţa însăşi, prin dezrădăcinare. Aşa se face că în anii de tristă amintire, zeci de familii de basarabeni, bucovineni sau ucraineni, care nici măcar nu s-au opus comunismului, au fost cărate în vagoane de animale din satele lor, aici la Lacu Sărat, obligate să rămână arestate fără vină, într-un domiciliu forţat, departe de satele lor, de bisericile lor.

Pe puntea albei corăbii

Am ajuns într-o zi senină de vară la biserica din Lacu Sărat. O corabie albă, cu tricolorul fluturând în prag, ca o velă gata să o poarte spre limanurile cerului, ne-a primit pe „puntea“ ei, invitându-ne să-i privim icoanele şi să judecăm apoi. Să înţelegem lecţia de istorie pe care acestea ne-o mărturisesc.

Cu bucurie şi cu o oarecare mândrie, epitropul Spiru Tarău ne-a spus că aceasta este „prima şi singura biserică a satului“. Apoi, tânărul părinte paroh Valentin Nedelcu ne-a vorbit, aşezat şi având, la rându-i, o nedisimulată bucurie, despre trecutul şi prezentul parohiei pe care o păstoreşte: „Slujesc aici de trei ani. Am venit din Parohia Racoviţa, din eparhia noastră, unde am slujit zece ani. De loc sunt din Brăila. Sunt sub ascultarea Înaltpreasfinţitului Părinte Casian de 22 de ani. Priviţi această biserică! Este construită din dragostea pentru Dumnezeu a localnicilor acestui sat, înfiinţat pe la 1890, prin strămutarea unor cetăţeni din oraş, împroprietăriţi pe la 1881, din moşia boierului Basarabeanu. La început, au fost doar vreo 100 de familii, care şi-au dorit foarte mult să aibă biserica lor, motiv pentru care şi-au făcut cărămizile şi apoi au ridicat sfântul locaş. La început a fost nepictată, dar după Revoluţie i s-a dat veşmânt de frescă, fiind sfinţită în 2003. Catapeteasma este cea mai veche. De pe la 1903-1904. A fost pictată de Matache Orăşanu. Vremurile au lăsat aici câteva semne. În timpul Primului Război Mondial, turcii în retragere au pângărit chipurile sfinţilor din biserică. Priviţi-le şi înţelegeţi“, ne îndeamnă sfinţia sa, plimbându-ne de la o icoană la alta, mângâind tăieturile din jurul gâturilor sfinţilor.

Ale Tale dintru ale Tale

Ne-am aşezat apoi într-o strană şi am continuat dialogul, de data aceasta despre prezent. „Ceea ce vedeţi în biserica noastră şi în curtea ei este mărturia dragostei şi credinţei creştinilor din acest sat. Sunt impresionat de grija şi dragostea lor pentru sfântul locaş. Satul, cu decenii în urmă, a devenit casă pentru mulţi deportaţi basarabeni, bucovineni şi ucraineni. Dar ştiţi ce au făcut aceştia? Şi-au transmis credinţa copiilor şi nepoţilor. Prin dragostea lor, prin iniţiativele Centrului eparhial, am reuşit, într-un timp foarte scurt, să întregim ceea ce au făcut preoţii dinaintea mea. Suntem foarte bucuroşi de felul în care arată astăzi biserica noastră. De felul cum participă credincioşii din cele vreo 400 de familii din sat la Sfânta Liturghie, în fiecare duminică, de tinerii şi copiii care ne trec pragul. Ei sunt moştenitorii jertfei noastre. Satul este în continuă creştere, prin mutarea unor familii tinere din Brăila aici. Rămâne ca o misiune sfântă să-i unim cu parohia, să-i apropiem de sfânta biserică. De aceea, slujesc aici cu o mare bucurie. În prima zi în care am venit, am fost primit cu flori şi cu multă dragoste. Atunci nu m-am simţit vrednic pentru atâta dragoste. Iar acum, mă simt îndatorat. Vreau să le împărtăşesc aceeaşi dragoste cu care ei m-au primit şi cu care participă la viaţa Bisericii. Spun cu tărie că noi trăim o viaţă cu adevărat creştină. Şi pentru asta suntem bucuroşi şi mândri“, ne mărturiseşte părintele Valentin Nedelcu.

Am plecat de la Lacu Sărat spre grijile zilei, deopotrivă impresionaţi, tăcuţi, cu o linişte interioară aşezată pe inimă, împărtăşind într-un fel şi noi bucuria părintelui Nedelcu. Dar peste toate acestea, cu întărirea credinţei că neamul românesc nu poate lipsi de la Înviere…