În perioada comunistă, închisoarea de la Aiud a devenit lagăr al celor care se împotriviseră conducerii de atunci. Au fost închişi episcopi, preoţi, dascăli, oameni de cultură, intelectuali, foşti militari, dar şi oameni simpli. Trăiau în condiţii precare, cu mâncare puţină, în suferinţă trupească, dar mai ales sufletească. Mulţi au murit cu Hristos pe buze şi în inimă. Alţii, ca prin minune, au supravieţuit. Unul dintre aceştia este şi dascălul Bisericii „Sfântul Grigorie Decapolitul“ din Podari, judeţul Dolj. Ilie Tudor, tatăl marelui rapsod Tudor Gheorghe, a făcut temniţă din 1958 până în 1964.
Una dintre puţinele amintiri plăcute de la Aiud este slujba Învierii, săvârşită de câţiva preoţi deţinuţi.
Paştele din anul 1960 a coincis cu deratizarea celularului, adică a corpului de celule. Atunci scoteau puşcăriaşii din câte 10 celule şi îi îngrămădeau cam 100-150 într-o hală, timp de câteva zile.
„Când schimbam poziţia, se striga: «La dreapta!»“
„Ne-au scos într-o dimineaţă din celule, pe la Florii“, îşi începe povestirea Ilie Tudor. „Am stat acolo vreo 2 săptămâni. A fost un prilej de bucurie, m-am întâlnit cu oameni pe care nu-i mai văzusem de dinainte să intru la închisoare. Dar şi cu Radu Gyr, Nichifor Crainic, crema intelectualităţii din închisori. Au băgat în hruba aia peste 100 de oameni. Frig, pe jos nu era nimic decât ciment. De îngrămădeală, nu puteam să dormim cu faţa în sus, stăteam îngrămădiţi, unul lângă altul, pe o parte, şi aşa ne şi încălzeam. Când schimbam poziţia, se striga: «La dreapta!», şi toată lumea se întorcea. Mă nimeresc lângă un bătrânel. Era slab, prăpădit, iar eu tânăr. Am dat jos cojocul primit de la un consătean care ieşise, şi-l pun pe el. N-a vrut să-l primească. M-a întrebat ce condamnare am; i-am spus 22 de ani, muncă silnică. Zice: «păstrează-l, că nu se ştie»“. Abia apoi a aflat dascălul Ilie că era părintele Stăniloae.
Săptămâna Mare
„Au vrut să ne distrugă, cu foamea şi cu frigul. Dar e Cineva sus care ne iubeşte, pe unii ne-a salvat, iar pe alţii i-a luat. Pentru că «departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre, gândurile Mele de gândurile voastre», zice Mântuitorul. Suntem cum e calul cu ochelari, nu ţi-e îngăduit să vezi, numai prin credinţă şi dragoste poţi să ajungi la perfecţiunea sufletească“, spune nea Tudor.
După atâta suferinţă, au fost puşi la altă încercare: „ne-au dat ardei umpluţi, carne, adică tot ceea ce pofteam după ce am trăit cu 100 g de pâine pe zi. Dar era mai mare foamea sufletului decât a trupului. Majoritatea eram credincioşi, ştiam ce este postul. Nimeni nu a mâncat, poate câţiva care nu au mai rezistat. La noi în celulă s-a ţinut tot postul. Eram 11, preotul Ieronim şi episcopul Serafim de la Vâlcea, preotul Dumitru Gornic din Arad, un călugăr Dancu, un trăitor extraordinar şi un scriitor de mare valoare, încă doi călugări şi alţii.
Să dai la o parte ardeii umpluţi - ce raritate! - sau brânză cu roşii..., dar toate erau ca să ne ispitească. Aici a fost tăria. Cu toate că primeam mâncare puţină, am putut rezista. Suferinţa crează valoarea“, este de părere fostul întemniţat.
Sâmbăta Mare
„Se apropia Paştile, şi parcă nu mai simţeam deloc foamea. Când stăteai cu părintele Stăniloae alături, uitai de toate, ascultându-l. Se făcea o linişte de mormânt, nu prea avea putere, era slăbit. Vorbea din evanghelia zilei, din filocalie... O plăcere să îl asculţi! Stăteam lângă el, nu îl puteam lăsa să spele pe jos, să facă treabă. A avut har, şi ce cap! Mâna lui Dumnezeu, ce mai! Nu prea puteam eu să-l înţeleg atunci, eram tânăr“, recunoaşte Ilie Tudor.
S-au făcut ultimele pregătiri pentru Învierea Domnului, hotărâţi să facă slujba în condiţii de celulă. Pentru sfânta masă au folosit un scaun, pe care au pus un prosop alb. Prescura a fost înlocuită cu pâinea din raţia zilnică, iar vinul l-au preparat ei din turtiţele de zahăr, pe care le primeau la masa de dimineaţă, strânse şi puse în ceai, care a fermentat şi s-a făcut vin.
Preoţii au sfinţit, ca vase de cult, ulcelele şi cănile în care primeau mâncarea. Nea Ilie povesteşte că „ne-au lăsat singuri în hrubă, au zăvorât şi au plecat. Eram ca într-un beci cu ferestre la 8 metri deasupra. Am observat că ne spionau gardienii, dar nu ne-au deranjat. Ne bucuram că măcar de Paşti le mai dă Dumnezeu un dram de inimă.“
Noaptea de Înviere
La ora 12, episcopul Serafim, înconjurat de 20 de preoţi, a dat binecuvântarea, şi slujba a început. Nu aveau lumânări, dar „aveam lumina din suflete. Toţi cântam «Hristos a înviat», nu prea tare, armonios, era o frumuseţe. Eu, dascăl fiind, am închis ochii şi am văzut penticostarul. Până şi literele de culoare roşie de la începutul rândului le vedeam înaintea ochilor. Nu-mi imaginasem că ştiu slujba învierii pe dinafară. «Ziua Învierii, să ne luminăn popoare...», cu toate stihurile. Când se termina ectenia, mă şi gândeam la următoarea cântare“, spune cu lacrimi în ochi Ilie Tudor, de 60 de ani cântăreţ la biserică.
„A fost o bucurie, pe care nu am mai întâlnit-o niciodată, ce plânsete, îmbrăţisări, ei... nu se poate descrie. M-am simţit fericit, nu numai eu, ci toţi care eram acolo. Toţi erau adevăraţi creştini, nu de vorbă, ci de suflet, trăitori. A fost o fericire şi o bucurie sufletească pe care o trăieşti rar în lumea noastră“, se destăinuie cântăreţul bisericesc.
„A durat ceva până i-am învăţat pe ingineri, medici şi pe general să prăşească!“
Cam prin 1963, s-a hotărât ca cei care au pedepse mai mari să fie duşi la muncă. Tânărul dascăl a fost dus în Balta Brăilei, la Colonia Salcia. „Ne dădeau mâncare cât vroiam. Dar trebuia să ne facem norma. Eu fiind de la ţară, eram obişnuit cu munca. Aveam în grupă doi preoţi, un inginer, doi medici şi un general; a durat ceva până am reuşit să îi învăţ să prăşească!
Eram acolo cam 1500-2000 de oameni. Ne spălam în nişte jgheaburi, şi dormeam în curte, nu mai mergeam în dormitoare. Aveam altă libertate, nu ne mai ţineau închişi, puteam să vorbim în voie.“
Decretul de eliberare din iulie â64 l-a găsit la Salcia. „Nu ne-au eliberat pe toţi odată, ci au început pe regiuni: Muntenia, Moldova, Ardeal şi Oltenia, iar eu, cum eram cu litera „T“, şi oltean..., am plecat printre ultimii. Am ajums pe 6 august acasă, exact de Schimbarea la Faţă“, aşa îşi încheie povestirea dascălul Ilie Tudor, a căruia viaţă i-a schimbat-o închisoarea. Multe din aceste amintiri au fost puse în scris, reuşind să scrie până acum 11 cărţi.
„A fost greu“, spune dascălul, dar acum retrăieşte totul cu zâmbetul pe buze, plin de bucurie. O bucurie care continuă după atâtea necazuri, care te miră de unde mai izvorăşte şi te îndeamnă să te bucuri alături de el şi să îţi pui mai mult încrederea în ajutorul lui Dumnezeu.
Dacă doriţi să ascultaţi graiul oltenesc, să gustaţi din înţelepciunea oamenilor de la sat şi să intraţi într-o incursiune imaginară prin temniţele comuniste - chiar şi-aşa înfricoşătoare -, când aveţi drum prin satul Podari, la 5 km de Craiova, pe drumul spre Calafat, întrebaţi de dascălul Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe. În Podari, nu este om care să nu îl cunoască.
▲
De la poezie, la carceră
Făcând parte din Uniunea Tineretului Comunist (UTC), Ilie Tudor a fost dirijorul corului de copii de la Căminul Cultural. Lua copii din cor şi îi ducea la biserică să cânte, de Înviere şi de sărbători. „Dar asta nu a căzut prea bine, spuneau că sunt mistic, şi căutau prilejul ca să mă închidă.“
Şi continuă: „Am publicat în presa centrală mai multe poezii, m-am întâlnit cu Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Nicolae Labiş. M-a întrebat Arghezi de unde am folosit «metaforele acelea aşa frumoase» şi îi spun că din mineiele bisericeşti. Începe să râdă, şi îmi zice «Zî, că zâci bine».
Labiş când mă vedea, îmi spunea «Nea Ilie, eu te-aş bate», «De ce?», «Dumneata scrii frumos, dar nu ştii carte mult㻓, spune cu mândrie poetul Ilie Tudor care şi acum mai scrie poezii.
„Era tânăr, sărac. Mi-a fost milă“
Ilie Tudor a lucrat, înainte de a fi închis, şi ca bibliotecar în sat, dar nu pentru mult timp. Cum nici din scris nu ieşeau bani prea mulţi, de aceea s-a angajat ca şef de pază la şantierul înfiinţat pentru asfaltarea şoselei Craiova-Calafat. Însă aceasta avea să îi deschidă drumul spre puşcărie. Într-o seară, când mergea în inspecţia posturilor de pază, a găsit un paznic care lustruia o armă. După ce a aflat că respectivul omorâse un securist, nu s-a dus să-l reclame la miliţie: „Era tânăr, sărac. Mi-a fost milă“, adaugă cu amărăciune nea Ilie.
Peste un an, în decembrie 1958, a fost arestat. Motivul invocat a fost neinformarea miliţiei despre omor. Dar adevăratul motiv ni-l spune tot dascălul Ilie Tudor: „Nu a fost nici o crimă, au înscenat totul, tânărul era securist sub acoperire. După proces a dispărut, am aflat că a fost trimis peste graniţă. Acum l-am iertat, aşa după cum îi spune Mântuitorul lui Iuda, «Du-te şi fă ceea ce ai de făcut»; a fost înscenat totul, poate şi el a fost forţat cu ceva“, adaugă nea Tudor, dirijor de cor.
A primit 22 de ani de muncă silnică. L-au închis la Craiova, de acolo a ajuns la Gherla. Cei mai mulţi ani, patru, i-a făcut la Aiud şi a ieşit după şase ani din Colonia de muncă Salcia, de la Balta Brăilei.
40 de zile la carceră
„Trebuia să faci ceva acolo, dacă nu te distrugeai. Pe noi ne-a ţinut rugăciunea. Furam la calorifer poeziile lui Radu Gyr, conferinţele părintelui Stăniloae, care circulau între deţinuţi prin limbajul morse“, se destăinuie nea Ilie.
Fiecare celulă avea vizetă, adică o mică fereastră în mijlocul uşii, prin care se uita paznicul. Însă, sub vizetă, nu putea să vadă. Acela era locul în care se ascundeau să joace şah. „Tabla era o batistă desenată cu cărbunele, iar piesele le făceam din turtoi şi pâine. În mijlocul unei partide de şah cu părintele Dumitru Gornic, povesteşte dascălul Ilie, am simţit că cineva împinge uşa. Era paznicul. Pedeapsa a fost 40 de zile la izolare. Mi-au dat jos puloverul, şi am rămas doar cu zeghea (n.r. haina dungată de puşcăriaş ). Şireturile şi cureaua de la pantaloni mi le-a luat, ca să nu mă spânzur, lăsându-mi doar un ştergar şi o batistă. Era frig, fiind ziua de Sfântul Nicolae. Geamul de sus spart, iar jos gaura de burlan a unei foste sobe făceau un curent care trecea prin os. Celula era lungă de 8 metri, lată de 2 şi înaltă de 4. Seara şi dimineaţa aruncau apă pe jos şi îngheţa imediat. Părintele Gornic era în celula de alături. A început să bată în perete: «Tudore, sunt terminat!». Era şi bolnav de tuberculoză.
A treia zi, am auzit cum a căzut. Când cădeai, te cuprindea o stare de fericire, îngheţai imediat, mai urma moartea“.
Cele 40 de zile de carceră l-au epuizat pe Ilie Tudor: „când vroiam să dorm, puneam pumnii la şale, ca să nu stau cu spatele. Dacă îngheţau pumnii, săream în picioare şi iar începeam să mă rog, în timp ce patrulam. Am ajuns ca o stafie. Dumnezeu m-a întărit. Sfidam paznicul, când venea îmbrăcat cu cojoc şi pâslari peste cizme, îmi desfăceam gulerul la cămaşă. Nu le venea să creadă că nu am murit încă.
Când m-am întors în celulă, parcă am intrat în rai. În acea zi s-a dat la masă varză cu carne, şi fiecare din cei şase colegi de celulă păstraseră carnea pentru mine“ ne spune cu lacrimi în ochi Ilie Tudor.
„Tată, nu sunt mort!“
Pentru dascălul Ilie Tudor, visele au avut un rol binefăcător, au dezlegat multe mistere, prin ele a aflat veşti despre casă şi chiar viitorul său. Spune că a avut „vise de foame şi profetice. Cele de foame apăreau dacă mă culcam nemâncat, mă visam la masă, ba la pomană, ba acasă. Am avut şi vise profetice, m-am visat în biserică, iar pe sfânta masă erau 22 de lumânări, din care 6 arse. Imediat am înţeles sensul: urma să-mi dea 22 de ani, din care să stau doar 6. Sau, când a doua zi era slujbă, noaptea mă visam în biserică.“
Dar cel mai important vis l-a avut despre presupusa moarte a singurului fiu, Gheorghe. I s-a înmânat un act de deces şi o înştiinţare pe care a semnat-o. Pe moment „am leşinat, dar părintele Gornic m-a ajutat să-mi revin. «Nu-i crede, vor să ne distrugă. Roagă-te şi ai să vezi că Dumnezeu o să te lumineze»“, şi aşa a făcut tatăl maestrului Tudor Gheorghe. Peste câteva zile, l-a visat pe Gheorghe cum alerga spre el într-un lan de grâu verde şi striga „Tată, nu sunt mort! M-am trezit cu o bucurie sufletească. Acelaşi vis l-a avut şi fiul meu, Tudor Gheorghe, în aceeaşi zi, numai că era un lan de grâu cu maci roşii. De la Dumnezeu sunt toate; din clipa aceea am fost sigur că Gigi nu e mort.“
▲
„M-a însemnat Dumnezeu“
Domnul Ilie Tudor s-a născut, în urmă cu 85 de ani, într-o familie săracă, „tata avea doar un lot de şase pogoane de pământ. M-a făcut când avea 50 de ani, abia venise din război“. A fost ultimul şi singurul băiat între patru fete.
S-a născut la 7 luni, din gemeni. „M-a însemnat Dumnezeu“, şi arată mână dreaptă rămasă de la naştere fără degetul mare.
Şcoala a făcut-o în Podari. Din clasa a treia a mers la strană. „Îmi plăcea, luam numai 10 la religie. Pentru mine era o încântare, ştiam Psalmul 50 din clasa a patra. Iar părintele care şi preda, m-a plăcut şi m-a luat la biserică. Mă punea să spun Crezul, Tatăl Nostru, să citesc psalmi. Făceam toate treburile pe acolo. Aveam şi ureche muzicală şi voce“, îşi aminteşte viitorul dascăl de biserică.
După examenul de clasa a şaptea, părintele a venit la tatăl lui Ilie şi î-a spus: „Moşule, nu dai copilul la Şcoala de cântăreţi bisericeşti? Trage la carte.“ Iar răspunsul bătrânului a venit prompt „Nu am cu ce! Sunt om sărac.“
Părintele „a vorbit cu consiliul parohial să îmi dea bani pentru Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Craiova. Au plătit câte 7.000 de lei pe an în primii doi, iar următorii doi i-a plătit tata.
Ca să ajung la şcoală, mergeam zilnic pe jos, plecam la 10 de aici, şi la 12 eram la Craiova, seara la fel. Aveam 18 ani, ce era pentru mine 5 km? Tinereţe...“, continuă nea Tudor.
La şcoală a avut şi întâmplări hazlii. „În ultimul an, am reuşit să îmi cumpăr bicicletă, mai veche, o rablă, care avea cadrul de sus o coadă de mătură. Am plecat spre şcoală, aveam teză la Tipic. Pe drum, mi s-a spart roata şi am ajuns după ce au terminat. Când ajung, părintele profesor îmi spune «Tudore, vii la toamnă!». Toată vara am învăţat la Tipic, spune cu emoţie bătrânul dascăl. În toamnă, la examen, mă vede şi zice «Lasă, mă, că te-am trecut de-atunci».“
Mi-a plăcut mult la şcoala de cântăreţi, am terminat-o în 1944, cu media 10. Am fost şef de serie, premiant, dirijor al corului.“
„Când m-a luat în braţe să mă măsoare, am simţit cum m-a curentat“
Când vine vorba despre soţie, glasul i se înmoaie cu totul. Au trăit împreună mai bine de 50 de ani. S-au cunoscut în 1943, când era în anul trei la şcoală. Un an mai târziu s-au căsătorit, şi au fost împreună până în 1999, când Dumnezeu a chemat-o pe Ştefania la El.
A venit din Perişor, la 30 de kilometri distanţă, având ca zestre o maşină de tricotat: „erau rare pe atunci; un pulover se lucra cu 4.000 de lei, cât salariul unui cântăreţ bisericesc“, zice Ilie Tudor. Era „măruntă, frumuşică şi harnică“, îşi descrie soţia Ilie Tudor. „Am văzut la vecinul meu un pulover făcut de ea, şi mi-a plăcut. I-am cerut mamei lână, şi m-am dus. «Domnişoară, vreau să îmi faceţi un pulover». Cântăreşte lâna, vede că îmi mai trebuia, dar spune: «Lăsaţi, îmi mai aduceţi când mai toarce mama dumneavoastră». Când m-a luat în braţe să mă măsoare, deodată am simţit cum m-a curentat. Atunci a fost primul şoc. Nu mă mai duceam acasă de la şcoală, treceam pe la ea, eu învăţam şi ea lucra“, povesteşte cu nostalgie domnul Tudor.
Au avut cinci copii, primul un băiat, maestrul Tudor Gheorghe şi patru fete, din care două au murit, una la naştere şi a doua la trei ani.
În 1945 s-a angajat ca dascăl în sat, la Biserica „Sfântul Grigorie Decapolitul“, dar după numai trei luni au fost scoşi din bugetul statului toţi dascălii. Dar tot s-au descurcat, „nu eram boieri, dar nici nu muream de foame“, spune cu demnitate Ilie Tudor.
Ştefania Tudor, mama lui Tudor Gheorghe
Mama marelui cântăreţ Tudor Gheorghe, Ştefania Tudor, a fost o femeie dârză, a luptat pentru copiii ei, i-a crescut şase ani fără tată şi a luptat cu toţi care o lipseau de drepturi din cauza soţului închis. Cu toate că nu ştia nimic de el, a sperat şi l-a aşteptat să se întoarcă acasă. După ce s-a terminat procesul şi a aflat sentinţa, pe drumul spre casă părul ei a devenit alb ca neaua. A fost alături de fiul ei atunci când a ales să se înscrie la Facultatea de Teatru, de pe băncile căreia a reuşit să arate lumii întregi ce voce i-a dat ca moştenire părintele său.
