Timp de 27 de ani, Vasilica Popa a condus la destinaţie, în deplină siguranţă, sute de mii de bucureşteni - cine mai ştie de câte mii de ori -, cărora li s-au adăugat tot atâţia oameni veniţi de peste tot din ţară. A măsurat Bucureştiul în lung şi-n lat, în ritmul cadenţat al roţilor de cauciuc, fără să se gândească o clipă că ar putea renunţa la meseria de şofer de troleibuz, în favoarea unei alte slujbe. La cei 52 de ani, pe care nu-i arată, şi de la înălţimea unui metru şi jumătate, cât măsoară, femeia mânuieşte volanul la fel de bine ca orice bărbat experimentat.
Pe caniculă, ploaie sau ninsoare, Vasilica Popa face zilnic traseul Piaţa Sudului-Turnu Măgurele, cu troleibuzul 73. Cunoaşte atât de bine Berceniul, cu oamenii lui cu tot, şi vehiculul pe care îl conduce din zi până-n noapte, încât şoferiţa nu şi-ar lăsa pentru nimic în lume meseria pe care o practică cu o plăcere deosebită: „E o meserie pe cât de plăcută, pe atât de grea. Nu e plictisitoare. Nu e ca o slujbă într-o fabrică, spre exemplu, când ieşi dintre pereţii blocului şi intri între pereţii fabricii. Aici îţi mai luminezi ochii, eşti tot timpul în miezul realităţii. Mie chiar îmi place meseria mea şi o fac cu mare plăcere. Sunt foarte fericită când ajung acasă, că nu mi s-a întâmplat nimic rău, şi când duc pe toată lumea cu bine la destinaţie“. Singurul dezavantaj al slujbei pe care o practică de ani buni este lipsa zilelor libere de Paşti, Crăciun, de 1 mai şi a celor de la sfârşit de săptămână. Spre deosebire de ceilalţi salariaţi care primesc zile libere de odihnă, pe care le petrec alături de familiile lor, femeia-şofer sărbătoreşte de una singură, prin muncă.
„Eram tânără, aveam 24 de ani. Eram singura femeie într-o mare de bărbaţi“
Îşi aminteşte cu lux de amănunte cum a început aventura maratoanelor prin Capitală, la volanul troleibuzelor. Totul s-a întâmplat în 1981, când a citit, în grabă, un afiş dintr-un autobuz, în care se făcea referiri la condiţiile şi termenele de înscriere la o şcoala de şoferi pentru mijloacele de transport în comun. „Nu m-am gândit de două ori. Permisul l-am luat în februarie, în 1982, din a doua încercare, pe o iarnă foarte grea, cu mult polei pe jos. Ţin minte că pe Olteniţei era piatră cubică. De-abia am putut ţine sub control troleul. Eram tânără, aveam 24 de ani. Eram singura femeie într-o mare de bărbaţi“, povesteşte doamna Vasilica.
Tot atunci, la cursurile de şoferie, şi-a cunoscut viitorul soţ, care îi este coleg pe aceeaşi rută. De ani de zile lucrează în schimburi inverse, ca să îşi poată ajuta copiii, ajunşi acum la vârsta maturităţii, însă „crescuţi, practic, între două, trei curse de troleu“. Femeia precizează: „Când eu vin la serviciu, soţul iese din tură şi invers. Acasă nu reuşim să vorbim decât foarte puţin, pentru că se întâmplă, de cele mai multe ori, ca unul dintre noi să doarmă, când celălalt vine acasă. Tot ce avem de stabilit, planurile pe care ni le facem, le discutăm între două drumuri, aşa, pe fugă, sau în timpul liber“.
„Oamenii din ziua de azi sunt mai abătuţi, mai trişti“
La început, colegilor li s-a părut neobişnuit că femeia mică şi firavă chiar nu glumeşte cu nimic când susţinea că îşi doreşte să conducă un mijloc de transport public. Nedumerirea şi suspiciunea acestora au dispărut cu timpul. Şoferiţa de troleu a atras de partea ei respectul cuvenit prin profesionalismul şi tenacitatea cu care şi-a onorat meseria, care a obligat-o la „o relaţie colegială foarte bună cu toţi şoferii. Ne avem exact ca fraţii, ne ajutăm reciproc în trafic. Am învăţat împreună să ne fim prieteni nu doar în momentele frumoase, ci şi la greu“.
Greul cel mai greu, tradus prin problemele legate de sistemul de racordare a troleului la firele electrice sau de penele frecvente, era, pe timpul lui Ceauşescu, povesteşte femeia, când oamenii nu aveau atâtea maşini, ca în ziua de azi. Mijloacele de transport erau, practic, burduşite de călători, mulţi dintre ei fiind transportaţi pe scările de acces, cu uşile deschise. Chiar dacă, în vremurile de altădată, erau impuse restricţii clare de la care nimeni nu avea curajul să facă rabat, şoferiţa nu poate să nu constate o realitate de care se izbeşte constant: „Oamenii din ziua de azi sunt mai abătuţi, mai trişti în comparaţie cu cei care trăiau în comunism. Înainte nu duceau grija zilei de mâine, ca acum, şi fiecare avea un serviciu, avea o pensie rezonabilă. Vezi oameni scormonind prin gunoaie şi e imposibil să nu te întristezi“.
Metodă perfectă anti-plictis
Dacă ar fi să reia cursul vieţii, Vasilica Popa ar alege tot volanul, pentru că e meseria care nu i-a permis o clipă să se plictisească. Nici o zi nu seamănă cu alta. Mai mult, femeia spune că şofatul o relaxează: „Când ajung aici, chiar îmi spun în gând: «Mulţumesc lui Dumnezeu că mă pot odihni şi eu, pot să stau jos». Acasă am multă treabă, cu părinţi, cu nepoţi, cu piaţa“.
După atâţia ani de experienţă, Vasilica Popa este de părere că un şofer bun trebuie să dea dovadă de calm, să fie conciliant, să conducă preventiv. „Eu, când mă urc la volan, las problemele acasă, nu confund niciodată planurile. E drept, stau cu gândul şi acasă, dar atenţia e atenţie, nu pot să mă joc.“
Profesionalismul, căpătat cu trudă în cei 27 de ani de vechime, se reflectă în activitatea desfăşurată, nepătată de nici un accident, în afară de câteva incidente superficiale. Vasilica Popa este conştientă că trebuie să dovedească atenţie maximă, pentru că, „în fond, e libertatea mea la mijloc, iar responsabilitatea e foarte mare şi trebuie să am grijă sporită“.
În timpul liber, refuză să şofeze
Chiar dacă a trecut prin multe necazuri şi greutăţi, dintre care cele mai grele au fost cauzate de moartea a doi copii ai săi, Vasilica Popa a trecut peste toate, datorită firii sale optimiste şi a credinţei în Dumnezeu, după cum singură o spune. „Acolo, sus, a existat cu siguranţă Cineva care mi-a purtat de grijă şi cu ajutorul Căruia am reuşit să fac, de atâţia ani, meseria asta“, spune femeia, mulţumită acum de cei doi copii mari, dăruiţi spre alinarea suferinţei cauzate de dispariţia celor dintâi.
În timpul liber, îi place să meargă la munte, în drumeţii cu cortul, împreună cu familia şi cu prietenii apropiaţi şi nu conduce niciodată maşina în vacanţă, pentru că, recunoaşte, „vreau să mă plimbe cineva şi pe mine“.
Dacă ar fi pentru o zi ministrul Transporturilor, ar reînnoi parcul de autobuze şi trolee, care „sunt imposibil de tolerat. Se află într-o stare de degradare care provoacă un sentiment de disconfort şi repulsie, călătorului“. Şi pentru că este conştientă că dorinţa nu i se va împlini prea curând, nu-i rămâne decât să-şi aştepte conştiincioasă, ca şi până acum, călătorii, indiferent de condiţiile meteo sau cele tehnice ale vehiculelor.
▲
Dem Rădulescu, Piţurcă, Belodedici, pe lista pasagerilor celebri ai şoferiţei
În călătoriile sale de peste ani, a cunoscut, pe lângă oameni obişnuiţi, şi persoane publice. Gabriel Dorobanţu, regretatul Dem Rădulescu, Miodrag Belodedici, Victor Piţurcă sunt doar câteva nume cunoscute, care se urcau şi se întreţineau, în cabină, cu doamna Vasilica, care mărturiseşte: „Dem Rădulescu era un om deosebit, era vorbăreţ, un om de viaţă, vor-beai cu el ca şi cu un părinte, mai ales că eu eram tânără pe atunci. Locuia pe strada Lemnea şi mergea mai mereu cu troleul. Şi pe Belodedici l-am plimbat. Era un puşti de vreo 17 ani, de-abia începuse Steaua să mişte. Şi pe Piţurcă, şi pe toţi băieţii de la echipa de atunci îi cunosc. De multe ori îi luam în cabină, când era aglomerat troleul“.
