Tot satul participa la naşterea noului an. Gospodarii se foloseau de prezicerile calendaristice pentru a şti cum să îşi îngrijească recolta; tinerii, fetele în special, recurgeau la o sumedenie de practici divinatorii pentru a găsi ursitul; cei mai mistici sperau ca cerul să se deschidă şi să se întâlnească cu Dumnezeu, care le îndeplinea toate dorinţele. De la cel mai mic până la cel mare se adunau şi mergeau cu pluguşorul pe la toate casele din sat. Era o „demonstraţie rituală a solidarităţii comunităţii rurale“, pentru că „pluguşorul este o istorie sacră a facerii pâinii“ necesară tuturor pentru hrana zilnică. „Exista o fervoare, o febrilitate divinatorie în noaptea de Anul Nou, care este de asociat cu un soi de transparenţă a timpului în care se pot arăta evenimente care într-un alt timp nu pot să apară. Era un timp deschis“. „Timpul devine fraged, maleabil, transparent, pentru că îţi îngăduie predicţia, sunt foarte multe acte care ţin de divinaţie, de predicţie, care se petrec în această noapte“.
Domnul Şerban Anghelescu, etnolog la Muzeul Ţăranului Român din Capitală, ne-a făcut o imagine de ansamblu a tradiţiilor şi credinţelor populare legate de noaptea de Anul Nou şi păstrate de-a lungul anilor de strămoşii noştri.
Care au fost cele mai răspândite tradiţii în mediul rural, în noaptea de Anul Nou?
La început se sărbătoreau în aceeaşi zi Crăciunul şi Anul Nou, dar odată cu despărţirea lor, începerea anului nou civil nu coincide cu solstiţiul de iarnă. Însă a rămas moştenirea unor tradiţii combinate din cultura romană, latină şi poate chiar mai vechi. Cert este că fiind o sărbătoare centrală, indiferent de modul în care s-a alcătuit, există până în ziua de azi şi are ca trăsătură definitorie comunicarea. Când spun comunicare mă gândesc la cele trei regnuri: pământean sau de suprafaţă, subteran şi ceresc, dar care nu sunt în stare de comunicare. De aceea se făceau operaţii, rituri speciale, care să le facă să comunice. În timpul marilor sărbători, cum se întâmpla şi de Sfântul Andrei, Sfântul Gheorghe, Paşti, pământul parcă devenea transparent, pentru că atunci începeau să ardă comorile. Era un semn că ceea ce este subteran putea să fie perceput, apărea la suprafaţă.
Pe de altă parte sunt şi sărbători ale morţilor în care li se aduc ofrande, tocmai pentru că morţii se manifestă, astfel era manifestarea subteranului. Altminteri, cerul se deschide în noaptea de Anul Nou. Atunci, ţăranii cereau diferite lucruri, pentru că li se putea îndeplini o dorinţă dacă Îl vedeau pe Dumnezeu. Aici sunt împărţite credinţele, unii spun că odată ce se deschide cerul, poţi să-L vezi pe Dumnezeu stând cu sfinţii la masă, alţii spun că stă doar cu Sfântul Nicolae, în orice caz, este un banchet care constituie o imagine foarte veche a armoniei, a păcii, a bunei înţelegeri şi poţi să-I ceri lui Dumnezeu un dar, o favoare, iar cei mai înţelepţi Îi cer raiul. Există şi o sumedenie de anecdote în care oamenii se păcălesc cerând lucruri absurde şi, dacă li se împlinesc, efectul este negativ.
Cum era înţeleasă această deschidere, această transparenţă?
Deschiderea şi transparenţa se manifestau nu numai în spaţiu, ci şi în timp, pentru că timpul, care în mod normal este opac, nu îngăduie previziunea şi mai ales nu poţi să-i impui propriile dorinţe. Timpul devine într-un fel şi el fraged, maleabil, transparent, pentru că, pe de o parte, îţi îngăduie predicţia; sunt foarte multe acte care ţin de divinaţie, de predicţie şi se petrec, riguros vorbind, în noaptea de Anul Nou şi în noaptea de Bobotează, dar lucrurile sunt asociate - e acelaşi ciclu de sărbători şi cu semnificaţii apropiate.
În privinţa predicţiei - sunt lucruri centrale pentru ţăran. Evident că îl interesează anul nou agricol, şi atunci şi-l fabrică prin urări şi prin tot soiul de scenarii rituale pe care le pune în joc în ziua şi noaptea Anului Nou. Dar în noaptea Anului Nou, în special, trebuie să afli cum va fi anul viitor şi cum să-ţi reglezi semănăturile. De pildă, se face un calendar al cărbunilor - se iau lemne de diferinte esenţe şi fiecare lemn este destinat unei predicţii anume. Un cărbune reprezintă orzul, altul ovăzul, altul grâul, altul secara şi, după cantitatea de cenuşă care rămâne din lemnul ars, se vede cât de bună va fi recolta. Dacă e o cantitate mai mare de cenuşă, recolta o să fie abundentă. O cantitate săracă de cenuşă înseamnă că recolta va fi slabă. În funcţie de rezultatul acesta, unii ţărani îşi conduceau viitoarele semănături.
Mai este cunoscut şi calendarul de ceapă. În 12 foi de ceapă se pun cantităţi egale de sare şi se lasă pe pervazul ferestrei. A doua zi, se constată gradul de umiditate. Astfel, în funcţie de gradul de umiditate, se vede care luni ale anului vor fi secetoase şi care ploioase. Şi aceasta este o previziune importantă pentru agricultor.
Ce mai era caracteristic nopţii de Anul Nou?
În noaptea de Anul Nou se mai foloseau o sumedenie de practici divinatorii care ţin de ursită şi care le interesează mai ales pe fetele nemăritate. Problema nu este, evident, a băieţilor. Într-o societate tradiţională patriarhală, fetele sunt cele care trebuie să îşi caute cu orice preţ un pretendent, şi nu băieţii. A rămâne nemăritată, fată bătrână, era ceva dramatic într-o asemenea societate. Şi foloseau mai multe practici. De pildă, fetele, cu ochii închişi, mergeau pe lângă un gard care era făcut din pari şi trebuiau să aleagă al nouălea sau al zecelea par pe care îl lega cu o aţă roşie. A doua zi, pe lumină, se uitau la par. Dacă era strâmb, vor avea un soţ strâmb, dacă era drept, soţul trebuia să fie frumos şi falnic; parul fără coajă şi ros prevestea un om bătrân şi sărac, pe când coaja intactă era semn de bogăţie.
De data asta şi flăcăii, în noaptea Anului Nou, puneau sub oale întoarse cu fundul în sus, ori sub căciuli şi basmale, tot soiul de obiecte domestice, care ţin de igiena personală: săpun, oglindă, pieptene, apoi trăgeau la sorţi fiecare. Interpretarea acestor obiecte era foarte naivă. Săpunul era un ursit foarte curat, oglinda ducea cu gândul la frumuseţe, dinţii pieptenelui vorbeau de o persoană colţoasă şi aprigă.
Altă practică spunea că fata trebuie să îşi aşeze la masă două tacâmuri, iar dacă, atunci când mânca, se arăta o umbră, ştia că are un ursit. Sau se ducea în grajdul vitelor şi striga la unul dintre animale şi îl lovea cu piciorul. Dacă vita se scula, de pildă, la a treia lovitură de picior, era semn că peste trei ani se va căsători, şi aşa mai departe.
Unele fete îşi legau cu brâul, în timpul nopţii de Anul Nou, coşul casei sau îşi punea o opincă cu sare sub pernă, pentru a visa ursitul.
Câte au mai rămas din toate acestea şi câte s-au transmis la oraş?
Nu ştiu ca în mediul citadin vreuna dintre practicile amintite să mai existe. În schimb, ceea ce a pătruns la oraş şi l-a cucerit integral este sorcova. O mlădiţă înmugurită de măr, vişin, zarzăr sau gutui se punea în apă în noaptea Sfântului Andrei şi până în ziua de Sfântul Vasile era chiar înflorită. Cu ele se urează în virtutea magică a atingerii pe umăr, cu sorcova, ritmic. Era obligatorie şi se folosea urarea textuală de sănătate, fertilitate. E un obicei din sudul ţării, pe care îl au şi bulgarii.
Sorcova are şi ea, în virtuţile germinative ale ramurii înmugurite şi înflorite, prin contactul fizic şi prin recitarea versurilor, un efect magic, de fecunditate a gospodăriei, a persoanelor care sunt sorcovite. Erau sorcovite, altminteri, şi unele lucruri, vitele.
Cert este că exista o fervoare, o febrilitate divinatorie în noaptea de Anul Nou, care este de asociat cu un soi de transparenţă a timpului în care se pot arăta evenimente care, într-un alt timp, nu pot să apară. E un timp deschis care se asociază cu comorile care ard, cu cerul care se deschide.
▲
„Capra“ pare să fie derizorie faţă de „Cerb“
Jocul Caprei şi al Ursului sunt şi ele specifice Anului Nou?
Da, dar Capra se întâlneşte şi la Crăciun, şi la Anul Nou. Atât Capra, cât şi Ursul ţin de forme străvechi de colindat, care, cel puţin în România, nu au atestări foarte vechi. Explicaţia este absenţa documentelor istorice scrise. O parte dintre etnologi plasează lucrurile foarte timpuriu, într-o zonă îndepărtată, temporală. Dar este imposibil de afirmat.
Din ce era compus personajul Caprei?
Pe de o parte e limpede că o capră era compusă nu numai din blană. În genere, se folosea un schelet de lemn şi cu blana. Dar se mai foloseau şi exclusiv fire vegetale, care arată în mod net o semnificaţie agrară a caprei. Se spune, şi este plauzibil, că jucatul caprei ţinea de o prezenţă foarte veche a cervideelor în zona sărbătorilor de iarnă, pentru că şi în colinde apare cerbul, bourul, boul, care au funcţii foarte importante, simbolice. „Capra“ pare să fie derizorie faţă de „Cerb“, judecând după textele care se cântă în timpul jocului ei. Ea participa, la fel ca şi ursul, la un scenariu al morţii şi învierii rituale. Capra cade la pământ şi trebuie să fie resuscitată, aşa cum se întâmplă şi în jocurile ursului. Ursul cade, este împuşcat, şi este reînviat, readus la viaţă. Probabil originea este în vechi culte ale divinităţilor cu înfăţişări animaliere care mor şi renasc; asta se potriveşte foarte bine şi cu perioada anului în care timpul vechi, îmbătrânit, uzat al anului este cel care renaşte, creşte soarele în fiecare zi odată cu solstiţiul. Lucrurile ar avea o consecvenţă logică, asemenea scene rituale ar manifesta încă şi în ziua de astăzi un vechi scenariu simbolic al morţii şi învierii unei divinităţi vegetale.
▲
„Pluguşorul este o istorie sacră a facerii pâinii“
„La Anul Nou se mai petrece un lucru capital pentru societatea veche ţărănească - e vorba de umblatul cu plugul sau pluguşorul. E limpede că toată istoria grâului, de la semănat până la transformarea lui în pâine, pronunţată în ziua de Anul Nou de o ceată de flăcăi sau de copii, are ca scop nu numai fabricarea unei recolte bogate, ci şi o demonstraţie rituală a solidarităţii comunităţii rurale. Ceata era condusă de Traian, eroul întemeietor, sau, mai nou, de primul gospodar din sat. Apar toate categoriile de vârstă ale satului, bărbaţi şi femei, care sunt angajate în obţinerea grâului, a recoltei. Pe urmă, toate eforturile sunt însumate în existenţa colacului, care îi conţine pe toţi cei care participă şi care se împarte nu numai colindătorilor, celor care umblă cu plugul. În mod ideal, colacul se împarte tuturor; e un fel de a spune că realizezi obiectul simbolic care-i însumează pe toţi şi din care fiecare este o parte - colacul ritual de pluguşor. Este o istorie sacră a facerii pâinii, a unei pâini prin care se cuminecă toţi membrii comunităţii, şi lucrul acesta este extrem de important - afirmarea solemnă, afirmarea rituală a solidarităţii de grup care se petrece în mod special prin recitarea pluguşorului“.
