Soveja, schitul înălțat în patria Mioriței

Să te așezi cu slujirea la hotarul dintre „lume” și „pustie”, în continuitatea unei tradiții monahale frânte cândva, pentru a o înălța prin truda ta la ceruri și a te înveșnici acolo precum ciobanul din Miorița este, fără îndoială, un lucru hărăzit de Dumnezeu. Schitul Soveja, din județul Vrancea, s-a născut din această aspirație. Aici se nevoiește acum o mică obște de maici, toate fiice duhovnicești ale părintelui protosinghel Sofian Ardelean, ucenic al părintelui Cleopa.
Prezența „în lume” a omului din spatele zidurilor mănăstirii poartă cu sine un mesaj al cerului, de care tu, călător ignorant prin viață, ar trebui să profiți pentru a-ți curăți inima și a spera la veșnicie. Am aflat toate acestea într-o după-amiază de toamnă, discutând despre rostul și rostuirea acestor înțelesuri cu maica Irina Nuță, stareța Schitului Soveja, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei.

Situat pe malul stâng al râului Șușița, între localitățile Câmpuri și Soveja, la 42 km de orașul Panciu, Schitul Soveja trăiește aproape neobservat în taina pădurii. Doar șoseaua care îi trece prin poartă ține de „lume”. Căci dincolo de ea se deschide pustia. Dar nu una oarecare, ci chiar pustia în care s-a nuntit cu cerul ciobanul mioritic. Spațiul inconfundabil din spiritualitatea românească în care tot ce există glăsuiește despre taina nunții cosmice.
Schitul s-a ridicat în 2002, cu sprijinul familiei Constantin și Maria Nistoroiu din Focșani, pentru a purta pe cărarea spre cer tradiția monahală a locului, curmată dramatic la 1639. Atunci, Schitul Babele din apropiere, ridicat cu numai șase ani înainte, a fost distrus de trupele muntene și de mercenarii unguri ai principelui Transilvaniei Gheorghe Rakoczy I, aliatul lui Matei Basarab împotriva lui Vasile Lupu. Apoi, Mănăstirea Soveja din sat a fost desființată în 1864 și transformată în biserică de mir.
Astăzi, noul așezământ, trecut și el printr-un incendiu devastator în 2012, cunoaște o nouă viață, datorată unei obști de numai opt monahii, toate fiice duhovnicești ale părintelui protosinghel Sofian Ardelean, crescut în școala duhovniciei marelui părinte Cleopa de la Sihăstria.

Nevoință în proximitatea „lumii”

„Ne nevoim aici, în proximitatea #lumii$ reprezentate de drumul care ne trece prin poartă. Dar trăim mai mult cu inima în pustia din stânga lui, mărginită, sau nemărginită, depinde cum privești, de pârâul Șușița și muntele din spatele schitului. A te nevoi între cele două realități presupune un anumit echilibru sufletesc, deși șoseaua nu prea este circulată. Mai sus, în comuna Soveja, se închide. De aceea, nu prea suntem vizitați. Dar situația aceasta, pentru noi, este un lucru bun. Astfel ne putem ruga în liniște, ne putem face ascultările cum trebuie. Eu sunt în mănăstire din 2009. În această lume zbuciumată, întrebarea ce m-a determinat să intru în mănăstire poate părea legitimă pentru unii. Răspunsul meu nu este însă greu de dat: chemarea lui Dumnezeu. Dacă nu există chemare, nu poți duce viață monahală. Aceasta presupune să-ți dorești, în primul rând, viață de rugăciune. Să poți să faci ascultare, să te lepezi de tine, cel venit, pe șoseaua aceea, din #lume$. E o luptă: lupta cu sine, care este până la urmă o simțire care-ți spune: #Trebuie să stai în acest loc. Numai astfel poți să-ți depășești neputințele și să fii așa cum cere Dumnezeu. Ca într-o căsătorie!$. De aceea, drumul din poartă nu mai este o tentație de a te întoarce de unde ai venit, căci aici te nuntești cu veșnicia”, mărtu­risește maica stareță Irina Nuță.
Am întrebat-o apoi pe maica stareță dacă se mai poate trăi o minune în zilele noastre. „O, cum să nu! Trebuie doar să o vezi. Minune este că eu sunt aici, că schitul și-a revenit după incendiul din 2012, faptul că toate maicile suntem ucenicele părintelui duhovnic încă de pe vremea când trăiam în #lume». Toate ne-am spovedit la cuvioșia sa ani la rând. Voința oamenilor este o minune!”
Tot de la maica stareță Irina am aflat că omul din mănăstire poartă cu sine un mesaj pentru fratele de dincolo de zidurile ei. În primul rând prin prezența lui. „Căci el este un om al păcii. Uneori este suficient să-l vezi ca să simți cum ți se liniștește sufletul. Chipul exprimă trăirea în Hristos. Iar faptul că cei care trec prin dreptul schitului își fac semnul crucii confirmă că aici se cultivă pacea. Liniștea. Iubirea către Dumnezeu și către aproapele. Lucru mare! Am primit recent vizita unor credincioși din București, care mi-au mărturisit acest adevăr, spunându-mi că toate maicile au chipul senin, blând. Păi, altfel cum s-ar putea? Niciodată un om al lui Hristos nu este încruntat. Mântuitorul ne cere să fim luminoși până și la chip. Pocăința este grea, dar aduce multă bucurie. Când vezi un monah nu trebuie să spui multe cuvinte. Trebuie doar să te folosești sufletește de prezența lui. De rugăciunea lui rostită prin seninătatea chipului”, ne-a mai spus maica stareță.
Am întrebat-o apoi dacă în această pustie se întâlnește cu „Miorița”. „Sigur!, mi-a răspuns. În primul rând prin cadrul natural de aici, căci piciorul de plai și gura de rai, dacă vă uitați în jur, le veți descoperi fără probleme. Apoi există nunta cosmică. Nici noi, nici ciobanul mioritic nu suntem veșnici pe pământ. Viețuirea noastră este în cer. Pentru asta trebuie să ne pregătim. Există, evident, o legătură între Miorița și trăirea monahală: nuntirea cu cerul, cu veșnicia, nelegarea pe pământ de lucrurile materiale. Ceea ce ne dă Dumnezeu aici sunt doar mijloace pe care noi să le folosim pentru a ne regăsi în cer, patria noastră. Adică în rai, unde până la urmă ne vom întâlni inclusiv cu ciobanul din baladă”, mai spune maica stareță Irina Nuță.
Am plecat de la Schitul Soveja pe același drum „lumesc” pe care veniserăm, cu inima ceva mai ușurată, căci zăboviserăm și noi un ceas în pacea omului de dincolo de zidurile mănăstirii.