Specificul tradiţiei monahismului ortodox la Mănăstirea Lainici

Tradiţia istorică a monahismului de pe Valea Jiului se găseşte adânc înfiripată în fibra poporului nostru, adunând de-a lungul vremii mărturii grăitoare de credinţă şi de viaţă ortodoxă. Nucleul acestei efervescenţe duhovniceşti este sfânta Mănăstire Lainici, lavră cu existenţă lucrătoare şi neîntreruptă din vremea Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana.

Într-unul dintre cele mai complete studii despre „Mănăstirea Lainici şi Schitul Locurele - Gorj”, publicat în revista „Mitropolia Olteniei” (nr. 1-2/1980, pp. 117-167), venerabilul profesor şi cercetător în domeniul istoriei bisericeşti, pr. dr. Nicolae C. Buzescu, oferă posterităţii o inegalabilă analiză contextuală despre duhul viu şi lucrător al monahismului din Valea Jiului. Esenţa analizei date constă în frumuseţea ancadramentului istoric, etnografic şi teologic de care autorul dispune într-un mod unic şi magistral.

Lămuriri şi specificităţi toponimice

Datorită familiarităţii lor, pentru noi, cei de astăzi, a rămas aproape necunoscut înţelesul terminologic al celor două aşezăminte monahale. Legat implicit de tradiţia toponimică românească, este demonstrat istoric faptul că prin cele două denumiri, Lainici şi Locurele, avem înainte o veritabilă reiterare de etnogeneză românească. Pentru „Lainici” au fost oficializate două ipoteze: 1. a toponimiei cuvântului Lainici, „de origine grecească şi înseamnă, în cazul nostru, trecătoare prin munţii de piatră” (gr. lainos - de piatră) şi 2. „ipo­teza unei origini lingvistice dacice: denumirea Lainici ar deriva de la numele unui trib geto-dac al «lailor» - care este bine cunoscut încă de prin secolele IV-VI, ­împreună cu cel al «bessilor»” (pr. prof. dr. Nicolae C. Buzescu, Mănăstirea Lainici şi Schitul Locurele. Extras din revista „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1980, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1980, pp. 6-7). Pe de altă parte, numele Schitului Locurele nu are nici un fel de legătură cu înţelesul ad literam al celor două cuvinte care ar face componenţa acestuia: locu­rile rele. Părintele profesor Nicolae C. Buzescu arată în acest sens că această numire i s-a împropriat schitului încă de la începuturile sale, însă ar constitui în fapt „un plural al cuvântului cu aspect diminutiv, «locurel». Chiar la miazănoapte de mănăstire este un loc cu o mică livadă ce se numeşte «Scăunel». Mult mai târziu, unii copişti de acte au denaturat termenul toponimic, care semnifică poiană de munte, crezând că «Locurele» înseamnă Locuri-rele. Aşa s-a acreditat un toponimic nou, dintr-o greşeală lingvistică. Denumirea adevărată este «Locurele», adică poeniţe în munte, unde este aşezat schitul cu hramul «Schimbarea la Faţă»” (ibidem, p. 8).

Rădăcinile spiritualităţii dacice

Tradiţia monahală de pe Defileul Jiului, cu centrul chinovial la Mănăstirea Lainici, îşi revendică o apartenenţă ancestrală, mergând chiar până în vremurile dacice. Certitudinea unei predispoziţii spre meditaţie şi asceză contemplativă a strămoşilor noştri a fost confirmată de numeroasele descoperiri arheologice din congregaţia naturală a portalului muntuos care leagă Oltenia de Transilvania. „Arheologii şi istoricii noştri moderni ca: V. Pîrvan, C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, D. Tudor, I. Barnea, D. Protase, au scos în relief această reli­giozitate, caracterizată printr-un spiritualism monoteist şi prin conştiinţa unităţii etnice. Dar una din particularităţile cele mai frapante ale acestei religiozităţi, aşa cum remarcă atât D. Daicovici, cât şi savantul român Mircea Eliade, în unele din lucrările lor, a fost înclinaţia spre schimnicie, spre sihăstrie, ceea ce i-a determinat pe unii preoţi ai lor să formeze o castă aparte de anahoreţi, care trăiau prin peşterile munţilor şi pe vârfurile lor cele mai înalte, pe care istoricul şi geograful Strabo i-a numit «capnobaţi», adică cu capul în nori, menţionând prin această denumire că trăiau pe vârfurile acoperite de nori ale munţilor unde-şi aveau sanctuarele” (ibidem, p. 11). În felul acesta s-ar putea constitui un intermezzo istoric al tradiţiei monahale ortodoxe pe aceste locuri. Fiecare culme sau loc de contemplare duhovnicească era socotit ca încărcat de sfinţenie, cuprinzând totodată în sine o legătură nevăzută cu cerul. Pe aceste considerente istorico-practice marii noştri înaintaşi, ctitori de lăcaşuri sfinte, au întărit lucrarea lor duhovnicească. Rămâne astfel confirmat faptul că vetrele noastre monahale „apar fie în locuri strategice dacice, fie în locurile mai importante cu un dublu caracter; strategic şi religios, în preajma unui sanctuar” (ibid., p. 15).

Lainiciul schimnicului Atanasie

În decursul istoriei, Mănăstirea Lainici a cunoscut trei etape de afirmare identitară: prima este legată de prezenţa şi lucrarea duhovnicească a Sfântului Nicodim pe aceste locuri (sec. XIV); a doua îl are ca protagonist pe schimnicul Atanasie (sec. XVIII), care a ridicat aici o bisericuţă de lemn; a treia cuprinde ridicarea bisericii de zid (sec. XIX), închinată „Intrării Maicii Domnului în biserică”, pe care o avem şi astăzi. Dacă despre Sfântul Nicodim există numeroase însemnări istorice, care dau mărturie despre complexa lui activitate de reînnoire duhovnicească a monahismului din Oltenia, mergând până dincolo de munţi (de la Vişina spre Prislop) pentru a mărturisi şi apăra credinţa ortodoxă împotriva catolicismului, despre schimnicul Atanasie nu se ştiu foarte multe. Îl găsim pomenit prima oară de stolnicul Constantin Bălteanu, unul din ctitorii mănăstirii, în însemnările sale istorice despre Lainici: „La 40 de ani sunt de când un schimnic Atanasie, cel cu însă trei ani (trăiţi) la biserica din vârful Cioclovinei de la Tismana, alegând ţara nemţească şi locuind doi ani într-o peşteră pe moşia unei doamne cu hrană de la dânsa, şi nemai îngăduindu-l ceilalţi unguri a fi acolo a venit iarăşi în această ţară pe apa Jiului şi plăcându-i locul la Lainici ce este lângă Jiu, în plaiul Vâlcanului, pe moşia Porceni, care se stăpânea de 4 părtaşi de-a valma, precum şi acum, a zis răposatul Cornea Logofăt ce era caondicar al judeţului şi cu stare bună, ca să facă acolo un sfânt schit; logofătul Cornea, şi răposatul Ioan şi răposatul căpitan, şi alţii din Târgu Jiului au făcut o bisericuţă de lemn într-acel loc cu voia stăpânilor moşiei pentru pomenirea neamului lor” (Arhivele Statului, fondul Episcopiei de Râmnic, Pachet CV/Doc. 42).

Biserica închinată Maicii Domnului

Viaţa călugărească de aici a crescut treptat, schitul dobândind numeroase danii şi moşii prin care să se gospodărească. Corelând datele existente, părintele profesor Nicolae C. Buzescu trage concluzia că primul schit din vatra Lainiciului ar fi fost temeluit de Atanasie între anii 1770 și 1794, acestuia urmându-i biserica de zid închinată „Intrării în biserică a Maicii Domnului”, care dăinuie până astăzi. Cu privire la tradiţia vieţuirii monahale de aici, în această etapă de statornicire, părintele Buzescu mai spune că „printre primii călugări ai mănăstirii vor fi fost mulţi transilvăneni, cum s-a dovedit istoriceşte că în salba de mănăstiri din munţii Olteniei aproape jumătate din vieţuitori şi vieţuitoare au fost transilvăneni, fenomen cu totul firesc pentru acest perimetru istorico-geografic-dacic-românesc” (pr. prof. ­Nicolae Buzescu, Mănăstirea Lainici şi Schitul Locurele, p. 24).

Viața călugărească de la Lainici este profund legată de cele mai importante evenimente istorice din istoria poporului nostru. Rostogolirea ciclică a diferitelor evenimente nefaste din viața socială a poporului (războaie, răscoale, revo­luții, mișcări de avangardă etc.) s-a edificat într-un proniator revers eclesial pentru viața monahală din Defileul Jiului. Istoria a reținut numele celor mai importanți ctitori, boieri pătrunși de duhul pocăinței, care au fugit de deșertă­ciunea lumii în tainițele Lainiciului, așezând la piciorul Altarului toată averea și chivernisirea lor de o viață. La începuturile zidirii bisericii de zid cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică” s-a consemnat contribuția semnificativă a logofătului Cornea sau a căpitanului Mihail Arnăutu din Târgu Jiu. Amândoi și mulți alții care au venit după dânșii au venit și au rămas la Lainici, lăsând veșmintele boierești la porțile mănăstirii și îmbrăcând rasa monahală. „După moartea schimonahului Atanasie, boieroaice, călugărițe, boieri călugări și alți credincioși bine înstăriți s-au gândit să înalțe o mănăstire de zid la Lainici, ceea ce a și dus la rezidirea acestui sfânt lăcaș, între anii 1812-1817, timp în care a fost construită și zugrăvită biserica” (pr. prof. Nicolae Buzescu, Mănăstirea Lainici şi Schitul Locurele, în Mitropolia Olteniei, p. 127). 

Arc peste timp

Cu ample incursiuni istorice, moștenirea monahală a Mănăstirii Lainici a fost, este și va rămâne inestimabilă pentru monahismul românesc. Pământul lucrat și semănat cu nenumărate nevoințe duhovnicești, încercat sub apăsări ale vremii, a încolțit și a rodit în revărsarea harului lui Dumnezeu. În acest arc peste timp, de la schimnicul Atanasie la Sfântul Cuvios Irodion, de la Sfântul Ierarh Calinic la perioada interbelică, întărită cu osârdie de bărbăția duhovnicească a cuviosului protoschimonah și stareț Visarion Toia și dusă mai departe de egumenii isihaști Calinic Cărăvan și Caliopie Georgescu, Dumnezeu ne dă­ruiește „har peste har”. Astăzi, obștea monahală, în frunte cu părintele arhim. Ioachim Pârvulescu, starețul mănăstirii, se pregătește de primirea unei noi bucurii duhovnicești. Părintele mucenic mărturisitor, Visarion Toia, personalitate marcantă și provi­dențială în viața Mănăstirii Lainici, va fi canonizat, în rând cu alți 15 mărturisitori ai neamului nostru, în contextul Anului omagial 2025, la împlinirea a 100 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române.