Periplul prin ţinutul Motoşenilor continuă azi cu un popas la Fundătura Ţepoaia, un cătun cu doar câteva case şi cu o bisericuţă de lemn păstrătoare a unui inventar pictural de excepţie.
Un drum de pământ, prăfuit şi plin de zgrunţuri, duce, şerpuind periculos, spre fundul Văii Ţepoaia, în cătunul Fundătura. Numai cele câteva case, cocoţate pe dealurile ce străjuiesc drumeagul îngust, mai amintesc de aşezarea mândră de odinioară. Sătucul, aproape pustiu, e dăruit de natură cu privelişti uluitoare. Dealurile se unduiesc blând, îmbrăţişând cerul, în depărtări. Ici-colo, pâlcurile verzi de foioase se învecinează cu fâşiile pajiştilor tunse demult. De pe un deal pe altul, căpiţele se văd aliniate ca nişte butoni arămii pe mantoul toamnei. Drumul îşi urmează cursul, suind un povârniş abrupt. Se opreşte sus, pe un platou păzit, de-a dreapta, de un versant zdravăn, acolo unde stă de aproape două veacuri şi jumătate biserica de lemn de la Fundătura. Izolată cu totul, după cum spune şi numele cătunului, bisericuţa e un tărâm în care liniştea împărăţeşte nestingherită. Luminile de miere ale toamnei răspândesc luciri tainice printre frunzele deja ruginite, trasând tuşe diafane pe pereţii albi ai locaşului. De acolo, din ograda bisericii, se vede toată întinderea, cu puţinele case risipite pe coclauri şi cu smocurile de verdeaţă dimprejur. „Vatra satului era un pic mai jos de biserică, aşa povestesc bătrânii. Dar fiindcă pământul aluneca, oamenii s-au mutat. Ca prin miracol, aici a mai rămas doar bisericuţa“, povesteşte părintele Ionuţ Liviu Apetrei. Acum, la Fundătura există doar 25 de case, dar numai vreo 19 mai sunt locuite. „Chiar dacă sunt puţini, oamenii sunt foarte credincioşi, foarte legaţi de biserică. Asta mă întăreşte şi pe mine şi-mi dă curaj să merg mai departe. Că aici, misiunea asta e, să zidim biserica în sufletele oamenilor“, crede parohul Ionuţ Liviu Apetrei. Un preot dedicat comunităţii pe care o slujeşte, în ciuda izolării, a condiţiilor dificile şi a greutăţilor unei parohii atât de mici. S-a ataşat de bătrânii de aici, de povârnişurile ce-şi schimbă frumuseţea cu fiecare anotimp şi n-ar mai pleca niciodată. „Atunci când vine o bunicuţă şi se roagă aici, în sfânta biserică, sau dacă îi treci pragul casei şi stai la masă şi-ţi pune în faţă o turtă care e făcută din grâul cules de ea şi din aluatul pe care ea l-a frământat, simţi că treci prin viaţă cu adevărat. Noul parcă nu te mai ademeneşte cu nimic. Tot lucrurile vechi şi simple au valoare cu adevărat“, s-a convins, în timp, părintele Apetrei.
Micul locaş în care slujeşte datează, potrivit pisaniei de deasupra portalului de intrare, de la 1774, fiind ridicat de obştea satului. Cu aşa o istorie îndelungată, bisericuţa a fost singurul loc ce a păstrat vie conştiinţa apartenenţei la comunitate a celor de la Fundătura. De aceea, şi acum, chiar şi aşa puţini, sătenii se îngrijesc de ea aşa cum se cuvine.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ de la Fundătura Ţepoaia este construită din bârne de stejar, cioplite din lemn „de pe loc“, dispuse orizontal şi încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“. Acoperişul, iniţial de şindrilă, practică obişnuită în epocă în întreaga Moldovă, a fost înnoit cu tablă în 1956. La exterior, bârnele au fost căptuşite cu scândură la 1924. Vopsită apoi în alb, cu ferestrele mici, bisericuţa are azi înfăţişarea unei case ţărăneşti, asemeni celor din sat. Însă crucile aşezate pe coama acoperişului anunţă pe cei care se încumetă să ajungă până aici că e vorba de o căsuţă a lui Dumnezeu.
Simplitatea interiorului
Sentimentul că te afli într-o căsuţă tradiţională e amplificat şi mai mult odată ce intri în bisericuţă. Pereţii văruiţi în alb, ştergarele ţesute de deasupra icoanelor înnegrite de fum, din care sfinţi blânzi te privesc ocrotitor, toate par desprinse din odăiţa bunicilor, a cărei imagine rămâne intactă în amintirea copilului din noi.
Spaţiul, de dimensiuni reduse, este împărţit în altar, naos şi pronaos. Deasupra naosului tronează o splendidă boltă, ale cărei calote sunt delimitate de nervuri drepte. Sus, în centru, o bijuterie şlefuită cu infinită migală de meşterii lemnari - cheia de boltă, decorată cu motivul rozetei şi cel al lalelei, fapt ce atestă o dată în plus vechimea locaşului. „E bisericuţa în care, atunci când intri, te aştepţi să apară la sfintele uşi un părinte bătrân, cu barba albă, să-ţi povestească şi să te poarte, cu blândeţe, prin timp“, spune părintele Apetrei.
Patrimoniul locaşului
Catapeteasma este cea originală, însă, din păcate, nu a fost niciodată restaurată. Cu toate acestea, registrele pictate impresionează prin forţa de expresie, trădând harul zugravului sub pensula căruia au prins viaţă.
De altfel, cea mai preţioasă zestre din patrimoniul bisericii este cea picturală. Aici se păstrează o serie de icoane vechi, pictate de meşteri necunoscuţi, care respectă întocmai canoanele picturii religioase, cu scene din Noul Testament. De asemenea, se păstrează o icoană pictată în 1872, precum şi o icoană a Sfântului Nicolae, pe care se poate citi: „Sfântul Nicolae ce a scos pe cei trei păcătoşi di la săbii“.
Locaşul mai are în inventar cărţi de cult de o vechime considerabilă, un pomelnic scris în chirilică, precum şi un clopot de la 1793. Multă vreme, spune legenda, acesta a fost agăţat într-un stejar secular din faţa locaşului, ce a ţinut loc de clopotniţă.
Locaşul are nevoie de reparaţii
Ultimele reparaţii capitale s-au făcut în 2004, unele intervenţii făcute atunci fiind neconforme cu legislaţia monumentelor istorice. „Eu aşa am preluat bisericuţa şi mi-aş dori să pot face mai mult, dar, din păcate, comunitatea noastră, atât de mică, este total neputincioasă. Ce putem face sunt doar lucrări de întreţinere curentă“, spune, cu amărăciune, părintele.
Construcţia ar necesita de urgenţă reparaţii de consolidare, fiind afectată de alunecările de teren, prezente la versantul apusean din vecinătatea locaşului. De asemenea, atât la interior, cât şi la exterior, lemnul ar trebui tratat pentru a fi protejat de intemperii.
Satul de la capătul Văii Ţepoaia
Numele satului Ţepoaia, spun localnicii, s-ar trage de la un anume boier Ţepu, pe vremuri fost administrator al moşiei Mănăstirii Răchitoasa, care se întindea până în apropiere. Astăzi, cătunul Fundătura e parte componentă a satului Ţepoaia, din comuna Motoşeni, judeţul Bacău.
Localitatea se află la circa 80 de kilometri distanţă de oraşul reşedinţă de judeţ.
