Există o credință perenă, nealterabilă, dublată de o frumusețe sufletească a țăranului român, pe care chiar și în aceste vremuri de adânci frământări și nemaiîntâlnite rătăciri o poți încă descoperi prin unele sate românești. Un asemenea loc este Parohia Starchiojd II, din Protopopiatul Vălenii de Munte, Arhiepiscopia Bucureștilor.
Când am ajuns la biserica istorică „Sfântul Nicolae” din Starchiojd, județul Prahova, lăsaserăm parcă în urmă nu numai agitația zilei, frământările și nesfârșitele încercări ale prezentului, ci și greutatea anilor care s-au tot adunat peste noi. Starchiojd este locul unde simți că trebuie să revii, dintr-o obligație nu pe deplin înțeleasă față de tine însuți, cât mai ales față de un adevăr care ți se impune de cum îi calci pragul: oamenii de aici trăiesc în lipsă totală de amăgiri. La Starchiojd, nu poți fi decât tu însuți, cu Dumnezeu și cu cei dragi. Există aici o trăire curată a credinței și o lege nescrisă a bunului-simț, ce rânduiesc existența într-un fel anume, înveșnicind-o.
Legenda satului și pomelnicele de la 1900
Poate că tocmai acest lucru îl determina pe Nicolae Iorga să vină aici în fiecare an, cu oameni de cultură străini și cu studenții lui de la Universitatea Populară din Vălenii de Munte. Și tot din același sentiment să viziteze Starchiojd și patriarhii României Miron Cristea și Teoctist Arăpașu, dar și numeroși episcopi, regii Ferdinand și Carol al II-lea și multe alte personalități.
Această așezare de moșneni este atestată documentar la 1319, dar, cu siguranță, este mult mai veche. O probează chiar numele, cu înțeles mai degrabă identitar, cum pare a rezulta din legenda satului, și mai puțin din asocierea a două cuvinte, unul slavon, „star”, care înseamnă „bătrân”, și celălalt unguresc, „chiojd”, care înseamnă „piatră”. Altfel spus, Sarchiojd, care s-ar traduce „Piatră bătrână” sau „Piatră foarte mare”, nu credem a face referire la bolovanii aduși de torenți de pe dealuri și nici la vecinătatea vechii granițe austro-ungare de pe culmile din jur, ci mai degrabă la ancestralitatea și statornicia așezării. Și o mai probează cultul deosebit al morților, despre care ne-a vorbit părintele paroh Nicolae Bontu: „Aici, în toate sâmbetele, începând de la Moșii de iarnă până la Moșii de vară, credincioșii vin la biserică cu pomelnice foarte vechi, cu neamurile adormite ale fiecărei familii, unele datând chiar de pe la 1900!”
Acestor informații se adaugă legenda Starchiojdului, pe care ne-a cântat-o doamna preoteasă, și care spune: „Au fost doi bătrâni pe lume,/ Și-n bătrâni s-au așezat/ Și căsuță și-au durat./ Și aveau bătrânii șură,/ Vite-aveau pe bătătură,/ Aveau case, aveau văi,/ Dar copii aveau doar trei./ Pe feciorul cel mai mare,/ L-au șezat în astă vale,/ Între dealuri și izvoare,/ Și-a format Chiojdul Mare./ Pe feciorul cel mai mic,/ L-au trecut peste colnic,/ Și acolo s-a-nstărit/ Și-a format Chiojdul Mic./ Dar bătrânii aveau și-o fată,/ Pe nume Ana chemată,/ În pădurea c-umbră deasă,/ Acolo-i făcură casă./ Și așa ne tragem noi,/ Din bătrânii aceia doi,/ Din bătrânii aceia doi”.
Părintele paroh Nicolae Bontu slujește la Starchiojd din 1980, pentru aproximativ 350 de familii, adică pentru vreo 700 de suflete, majoritatea în vârstă.
„Biserica noastră din lemn, monument istoric, a fost ridicată între 1782 şi 1784, după modelul bisericii de la 1749 a boierilor Macovei. Din vechea pictură făcea parte și chipul Sfântului Hristofor, cu cap de miel, după care Nicolae Iorga a stabilit perioada construcției. În 1974, din cauza unor neglijențe, biserica a ars. Cu ajutorul arhitectului Cristian Moisescu, de la Ministerul Cultelor, s-a obținut aprobarea ca să fie ridicată altă biserică, pe același amplasament, din lemnele recuperate din vechiul locaș, cu respectarea formei și refacerea picturii interioare, la care s-a adăugat pridvorul. A fost reconstruită, de asemenea, clopotnița de la 1818, avariată și ea de incendiu”, ne-a mărturisit părintele paroh.
Credincioșii de aici sunt oameni săraci, dar așezați, buni la suflet. Hramul reprezintă pentru ei un eveniment major, la care participă cu toții. Apartenența de un anume cimitir al satului, în care se află neamul înmormântat, este o trăsătură caracteristică a comunității. Astfel, indiferent de ce parohie ar aparține, pentru că în sat mai există una, sau de locul în care se află ridicată gospodăria, cimitirul este pentru săteni reper identitar imuabil. Acest lucru denotă nu numai respectul pentru înaintași, ci și sentimentul așezării în firescul unei continuități ancestrale, de care preotul trebuie să țină cont.
„Oficiez aici cu bucurie și atașament. Un preot simte pulsul locului, este respectat și slujește cu deplină maturitate după ce trece de vârsta de 40 de ani. De aceea pot spune abia acum că... sunt preot! Din dragoste pentru mine, sătenii nu știu cum să vină să mă atingă. Am avut niște probleme de sănătate, timp în care părintele Ion Albescu mi-a ținut locul. Când mi-a transmis un fragment din slujba de la hram, și când am auzit cum vorbeau credincioșii despre mine și cât de îngrijorați erau de starea mea de sănătate, am zis că pe acești oameni nu poți să-i părăsești niciodată. Nici atunci când te cheamă Domnul. De aceea mi-am luat și loc de veci aici, lângă zidul bisericii! Muntenii sunt oameni pretențioși. Ei cunosc foarte bine tipicul slujbelor și tradiția satului. La prima mea slujire, am citit predica și am observat o oarecare dezamăgire pe chipurile lor. Mi-am dat seama că trebuie să le vorbesc liber. Din emoție, la un moment dat, am citat un capitol din Sfânta Scriptură, cu o indicație greșită de verset. Și un bătrân mi-a strigat: «Părinte, capitolul este, dar versetul nu!» Ei cunosc toată slujba. Și slujesc împreună cu mine. Ei știu Cazania aproape pe de rost”, mai spune părintele.
Încrederea în Dumnezeu
În acest tărâm înveșnicit, am dorit să aflu cum comentează credincioșii rătăcirile lumii de azi. „Nu prea comentează. Raportează tot la ceea ce citesc în Sfânta Scriptură. Îmi spun: «Părinte, știți, spre sfârșitul veacurilor, credința se va împuțina, dragostea se va răci. Vom trece și prin asta, așa cum au trecut moșii și strămoșii noștri prin războaie, prin boli și prin foamete». Trăiesc cu încredere în Dumnezeu și astfel se salvează. De aceea, nimic din ceea ce se întâmplă în comunitate nu trece neobservat. De pildă, comitetul de femei al parohiei merge pe la oamenii bătrâni, le identifică problemele, pe care duminica mi le aduce la cunoștință mie. Și astfel aflăm cine este bolnav, de ce are nevoie, cine este flămând, cine are casa nereparată, și facem tot ce trebuie ca toate să se rezolve. Sunt alături și de copiii satului și particip la toate evenimentele școlii, îi spovedesc, uneori câte o clasă sau chiar două, după care îi împărtășesc. S-a statornicit obiceiul ca în fiecare duminică să vină la împărtășit 15- 20 de copii. Aceasta este marea satisfacție. Dar nu este meritul meu, ci lucrarea lui Dumnezeu”, ne mai spune părintele Bontu.
Așa se percepe veșnicia, această clepsidră fără nisip, la Starchiojd. Aici, timpul își pierde reperele, oamenii se trăiesc pe sine, în lipsă totală de amăgiri, cu ei înșiși, cu Dumnezeu și cu cei dragi, fie că sunt aici, fie că veghează de undeva de sub umbra vreunei cruci, precum cea din curtea bisericii, despre care se spune că ar fi de la 1701, și că ar face referire la un Io Constantin, adică la Sfântul Constantin Brâncoveanu.
