Zi de zi, Dealul Patriarhiei se fardează cu o pulbere albă şi groasă, munca a două mâini invizibile care par să cearnă făina albă printr-o sită uriaşă. Sunetul ascuţit de flex şi bătăile de ciocan atrag privirile spre un bloc imens din piatră albă. Tocmai sus, în vârf, pe schele, un om. Mihai Buculei. Sculptor.
Nu se dă coborât de pe postamentul din lemn cu una cu două. Nu că i-ar plăcea insistenţele, dar s-a obişnuit cu înălţimea şi nu încape îndoială că este foarte conştiincios cu lucrul său. Dacă nu-şi respectă norma zilnică, ştie că nu va termina până în toamnă, cum şi-a propus. Dacă n-ar simţi cum îi pulsează piatra sub degete, nu ar fi atât de dedicat. Dacă nu se încăpăţânează să inhaleze zilnic praful calcarului alb pe care îl modelează, nu va reuşi să dea viaţă la timp domnitorului Şerban Cantacuzino, cel care a iniţiat tipărirea primei Biblii româneşti, cea de la 1688 (Bucureşti).
„Şerban Cantacuzino stând în tron. Acesta va fi rezultatul muncii mele de câteva luni. O lucrare imensă ca proporţii şi însemnătate. Domnitorul va părea aşezat pe o rază de lumină, pe un plan înclinat, venit de undeva de sus. Când eram mic, la ţară, am observat că în casele bucovinene, cu geamuri mici, dimineaţa, când răsărea soarele, apăreau razele de lumină. Ţin minte că, mic fiind, încercam să merg pe ea. Am ţinut minte asta. Aşa şi aici, Cantacuzino va sta pe o lumină; el însuşi un om care a adus lumină neamului nostru“, spune meşterul cu ochii roşii şi genele încărcate de calcar alb.
Din cap până în picioare e numai praf. El însuşi o statuie.
„Ochii? Sunt albi? Să vezi dimineaţa ce ochi frumoşi şi limpezi am!“
Maestrul Buculei sculptează în piatră, ciopleşte în lemn, modelează, încă de când a absolvit liceul de artă şi facultatea de profil din Bucureşti. Cel care a ajuns peste ani sculptor avea încă din copilărie o afinitate pentru artă. Pare neobosit în ceea ce face, chiar dacă bucata imensă de rocă la care lucrează cântăreşte 50 de tone. Nu se plânge de nimic, nici măcar de praful iritant care îi intră în toţi porii pielii, făcându-l totuna cu opera sa. Glumeşte: „Eu mă oxigenez de felul meu şi îmi place mai mult culoarea asta, albă. Nu e o muncă brută. Celui care stă în bibliotecă nu îi este mai uşor. E tare greu să stai în ciupercăraia aia din cărţi. Cum? Ochii? Sunt albi? Să vezi dimineaţa ce ochi frumoşi şi limpezi am!“
Măsoară piatra, se apropie cu urechea de ea, parcă să o asculte... şi piatra ascultă, supusă. Pe schele sus, sunt doar ei doi – creatorul şi creaţia – care poartă zilnic un duel al imaginaţiei, al forţei şi al talentului. E o luptă istovitoare, care nu se termină decât atunci când unul dintre cei doi domină. Tocmai la final se poate vorbi de succes sau eşec. „Când termini o lucrare, sentimentul este unul înălţător şi totuşi se produce o cădere. Lucrarea nu mai este a ta, este a tuturor. Până e gata lucrarea, eşti un oţel cu totul, trup şi minte. După ce termin, reuşesc să mă relaxez, merg iarna la schi, am o căsuţă la malul mării, merg acolo şi înot, nu mă uit nici la televizor, nici nu mai lucrez, mă ocup de pomi, rămân doar eu cu mine şi atât“, susţine artistul cu ochii ţintă la bolovanul din faţa lui, care dă deja semne de supunere.
„Sunt pietre talentate şi pietre netalentate, la fel ca sculptorii“
Când lucrează se concentrează intens, dar recunoaşte că îi mai fug gândurile care încotro, aiurite de travaliul creaţiei. Nu-şi permite prea multe momente de relaxare, este într-o continuă agitaţie interioară, fizică şi psihică. Chiar dacă e secondat de două ajutoare de nădejde, Valentin Soare şi Marius Purice (un absolvent şi un asistent la facultatea la care predă), profesorul ştie că întreaga resposabilitate îi revine în totalitate.
Maestrul e de părere că „Dacă dai piatra unui neiniţiat, face piatra bucăţele. Dacă nu aş fi atent şi aş da la nimereală cu ciocanul, aş face-o măruntă toată. Există o compoziţie pe care o structurez, decroşez ce e de prisos şi lucrez direct în bolovan. Lucrarea mi-e clară, dar şi piatra are importanţa ei. Sunt pietre talentate şi pietre netalentate, la fel ca şi sculptorii. Aceştia din urmă mai pot fi şi harnici. Eu cred că sunt un băiat harnic, dar mai cred că Dumnezeu mi-a dat un pic de înclinaţie. Mi-a dat harul“.
Piatra cu care lucrează e bulgărească, cel mai bun calcar din Europa, adusă dintr-o carieră de la graniţa cu Serbia a bulgarilor, Vraţa, o carieră foarte veche, cu o piatră de calitate.
„Cu cât mergi mai în inima pământului, cu atât piatra e mai bună, pentru că presiunea este foarte mare, de miliarde de ani concentrată într-un singur loc. E foarte dură, nu are fier. Fierul se oxidează şi cu timpul statuia se pătează“, explică sculptorul Mihai Buculei cu jumătate de deget arătător spre calcarul alb. După care adaugă: „Avem în ţară o carieră similară, la Başchioi. E un filon care se leagă pe sub Dunăre, pentru că Balcanii au legătură. La noi roca e mai galbenă şi, din păcate, s-a exploatat cu dinamită şi straturile s-au fisurat, deci nu poate fi scos un bloc întreg din care să poţi modela, cum e cel în care lucrez acum.“
„Spiritul trebuie să trăiască, să se hrănească, ca să poată dăinui“
Născut în Mihoveni, judeţul Suceava, maestrul vorbeşte cu încântare despre Bucovina lui dragă, cu copilăria ei cu tot, la care revine deseori, când oraşul nu mai are ce să-i ofere. De fapt, venirea la Bucureşti a fost pentru sculptorul Buculei un compromis, un compromis de dragul artei, spus şi recunoscut în cel mai veridic mod, exemplul nefiind unul singular. Fiu al munţilor, cu un deosebit simţ artistic şi estetic, sculptorul deţine o forţă interioară aparte, nepervertită de agitaţia oraşului. Deşi nu este un om foarte legat fizic, emană multă putere, determinare şi precizie în tot ceea ce face. Şi face bine. Tipic bucovineanului neaoş, maestrul îşi presară discursul cu ironii măsurate: „Sunt un tip foarte sănătos, n-am nimic. Praful acesta nu are siliciu. Dacă aş fi lucrat granit, care are siliciu, să zicem că ar fi fost o problemă. Acesta este un praf sănătos, are calciu, întăreşte oasele“.
Mărturiseşte că nu vrea statuie după ce nu o să mai fie. După care revine surprinzător, convingător: „Apoi, de ce n-aş fi? Să mă pot plimba pe unde vreau eu. Viaţa e veşnică, o să fiu mereu“. Prin lucrările de artă? „A, nu! Ceea ce fac e rostul meu pe pământ. Sunt un om ca oricare altul, care trebuie să depună efort aici, jos, să-şi găsească un sens. Totul e gândit, totul e prestabillit. Dincolo de noi e o putere uriaşă“, spune artistul, pentru care nevalorificarea talentului „e un mare păcat. E un păcat poate mai mare decât crima. Talentul dezvoltă şi alintă spiritul uman. Ce ar fi fost dacă pe pământul ăsta s-ar munci de dimineaţă până seară, fără să-i dai şi sufletului din frumuseţea lumii? Cum ar fi să existe doar o floare de mac într-un lan de grâu? De aceea, Dumnezeu a dat o Maria Tănase, un Eminescu. Sufletul trebuie să trăiască, să se hrănească, ca să poată dăinui. Eu de ce n-aş fi pentru totdeauna?“
▲ Şerban Cantacuzino (1640-1688), membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, a fost domnitorul Ţării Româneşti între 1678 şi 1688.
S-a remarcat printr-o activitate intensă în domeniile economic, literar şi a contribuit la dezvoltarea agriculturii, meşteşugurilor şi comertului. A iniţiat tipărirea în 1688 a vestitei Biblii româneşti de la Bucureşti şi a sprijinit înfiinţarea mai multor ateliere de tipărit.
Traducerea textului sacru a fost realizată de fraţii Şerban Greceanu şi Radu Greceanu. Ea a fost scrisă cu caractere chirilice, iar titlul ei complet era „Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament“. Biblia de la Bucureşti a introdus limba naţională în cultul religios, a ajutat la dezvoltarea limbii literare, eliminarea exprimărilor dialectale şi elaborarea primei gramatici româneşti, în 1757.
Are 932 de pagini numerotate, scrise cu litere chirilice mici. Textul este ordonat pe două coloane, 53 de rânduri pe pagină. Pe fiecare pagină apare colontitlu cu caractere mai mari, de dimensiunea celor folosite pentru titlurile capitolelor. Textul fiecărei cărţi a Vechiului şi Noului Testament este precedat de diverse motive decorative florale şi încheiat cu diferite ornamente tipografice.
Şerban Cantacuzino a fondat prima şcoală românească din Bucureşti. Este ctitorul bisericilor Mitropoliei, Fundenii Doamnei, a Mănăstirii Cotroceni şi a Palatului Cotroceni.
De asemenea, a introdus porumbul în ţară, care după puţin timp a ajuns hrana de bază a populaţiei. A murit otrăvit în timpul pregătirilor atacului otoman asupra Vienei (1683), finalizat cu înfrâgerea turcilor.
