„Steaua polară a vieţii noastre e cuvântul lui Dumnezeu”

Orice început este greu. Iar dacă vorbim despre monahism, despre desprinderea totală de viața lumească fără posibilitate de întoarcere, ruptura nu este ceva uşor. Dar, urmând sfatul arhimandritului Sofronie Saharov: „Atunci când te afli în faţa unei prăpastii și nu te poți întoarce, trebuie să-ți pui nădejdea în Dumnezeu și să sari”, părintele Syméon a sărit. Acest salt a dus acum 27 de ani la întemeierea Mănăstirii „Sfântul Siluan” din Franţa. Prin voia Domnului și cu binecuvântarea părintelui duhovnic și cea a arhimandritului Sofronie, părintele Syméon împreună cu un alt ieromonah şi o maică au înfiinţat în august 1990 mica obște a Mănăstirii „Sfântul Siluan” de lângă Le Mans.

Era în vara lui 1990. Părintele Syméon Cossec, un francez convertit la Ortodoxie, care slujea la Parohia „Maica Domnului, bucuria tuturor celor necăjiți” din Paris, începuse să simtă în viața lui ca preot paroh o neliniște din ce în ce mai mare fără să poată să-și dea seama cui se datorează această stare. A mers de mai multe ori la mănăstire la Essex să discute cu părintele duhovnic, care i-a spus că ar trebui să înființeze o mănăstire. Ar fi trebuit să fugă de ideea aceasta, căci demersul nu se potrivea deloc temperamentului său, ori cel puţin aşa credea părintele Syméon, dar pe măsură ce a acceptat ideea, a început să îl cuprindă pacea. A mers din nou să-şi vadă duhovnicul, care a vorbit atunci cu părintele Sofronie Saharov și acesta i-a confirmat intuiția. Fraza testamentară a arhimandritului Sofronie cu privire la Mănăstirea „Sfântul Siluan” din apropiere de Le Mans a fost: „Este imposibil, dar trebuie să o faceți!” Viața simplă, dar aspră din cauza lipsei condițiilor se aseamănă cu cea a comu­ni­tăților întemeiate de Sfântul Columba, cuviosul irlandez care a creștinat Galia şi, de altfel, cea mai mare parte a Europei Occidentale, în secolul al VI-lea. „Obștea noastră e una mică, dar slavă Domnului că există. La începuturile creștinis­mului, obștile numărau și 600-800 de călugări. Astăzi sunt foarte mici în comparație cu ce era odinioară, dar nu numărul contează, ci dorința cea tainică a inimii de a vieţui ca monah sau maică, de a porni pe acest drum în căutarea lui Dumnezeu. Monahii, monahiile sunt căutătorii de Dumnezeu, cei care însetează după adevărata dragoste, pentru că Dumnezeu dragoste este. Și vocația noastră este de a trăi în dragostea lui Dumnezeu și conform acesteia. Formele exterioare acestei vieți aș spune că nu au nici un fel de impor­tanță, faptul că ne îmbrăcăm în negru sau alb, în gri sau violet sau roșu... Esenţiale rămân căutarea, dorința, aventura, povestea fiecăruia. A trăi după voia lui Dumnezeu, conform mesajului și darului primit prin harul lui Dumnezeu, iată viața călugărului“, spune părintele Syméon. Când Dumnezeu voieşte, imposibilul nu mai există. Aceasta este ceea ce încearcă să facă maicile de la Mănăstirea „Sfântul Siluan”, după cum dau mărturie două dintre ele. Maica stareță Teodora povestește despre începuturile vieţii sale monastice: „Frecventam aceeași parohie ca și părintele Syméon, acolo unde slujea dânsul la Paris. Și într-o zi, în 1990, ne-a anunțat la sfârșitul Liturghiei că va înființa o mănăstire și nu știu de ce, dar vestea m-a ­umplut de bucurie și l-am sunat pe părinte să îi spun că mă ­bucuram de acest proiect și pe nesimțite m-am trezit implicată în fondarea mănăstirii. Când am ajuns aici tot ce am găsit era o fermă abandonată, într-o stare foarte proastă. Am început să ne ocupăm, să curățăm locul, să arate într-un fel, cumva. Când mă uit înapoi, ceea ce mi se pare foarte interesant este că, la vremea aceea, nu ne-am dat seama cât de jalnic arăta totul, ca și cum Domnul ne pusese un voal peste ochi. Și apoi am realizat ce putere are harul lui Dumnezeu când Acesta vrea să se întâmple ceva. Pentru că tot ce am făcut aici era peste putința noastră de a lucra, dacă judecăm obiectiv. Toți crescuserăm și locuiserăm la oraș și nu știam mai nimic despre viața la ţară. Aici nu aveam nici un fel de confort. Un părinte de la Essex (arhimandritul Syméon) ne spusese că anii cei mai frumoși ai vieții monahale sunt cei de început. Într-adevăr, pe atunci eram cu totul lipsite, nu aveam nimic, dar ne simțeam cu adevărat binecuvântate”.

„Rugăciunea ritmează toate activităţile noastre”

La rândul ei, maica Xenia, care pictează foarte frumos, vorbește despre intrarea ei în monahism: „Sensul vieții monahale este urmarea lui Hristos Care S-a întrupat pentru noi, a Evangheliei Sale, răspunde dorinţei de a-L întâlni pe Dumnezeu, pe Hristos. Calea este lungă, ţine cât toată viaţa noastră, dar noi Îl regăsim pe El în fiecare clipă atunci când ne rugăm asiduu. Aceasta am căutat eu când am venit la mănăstire. E adevărat că de multe ori suntem întrebate ce facem într-o mănăstire. Și facem multe lucruri pentru că mănăstirea, pe lângă rugăciune, are nevoie să fie între­ținută, trebuie îndeplinite toate sarcinile pe care le-am face și acasă. Dar în centrul tuturor stă rugăciunea şi ea ritmează acti­vitățile noastre, astfel încât fiecare lucrare are un sens pentru că noi, aici, facem totul pentru Dumnezeu. Fiecare monahie are propriile ascultări, fie la bucătărie, la curățenie, cumpărături. Avem și grădină. Trebuie să ne ocupăm și de magazin. Aici vindem numeroase produse. Însă ceea ce este cel mai important și se află în centrul vieții noastre de zi cu zi reprezintă relația cu Domnul, căutarea lui Dumnezeu. Și faptul că încercăm să stabilim această relație ne conduce la rugăciune și la renunțare. A renunța la voia proprie nu e deloc ușor și cere din partea noastră un mic efort, dar pentru a reuși e nevoie mai cu seamă de harul lui Dumnezeu. Când suntem lipsiți de harul Său, ne dăm seama că nu suntem nimic, că nimic nu putem face”.

Arhimandritul Sofronie Saharov, cel care a binecuvântat înfiinţarea acestei mănăstiri, dându-i binecuvântare părintelui Syméon să o ridice, spunea că „a respecta poruncile lui Dumnezeu nu e cu putință, dar ele sunt ca steaua polară după care se orientează navigatorii și care ne arată direcția”. Maicile care se nevoiesc lângă Le Mans, majoritatea franţuzoaice, caută să îmbrăţişeze cu iubirea lor lumea întreagă, păstrând direcţia verticalei, înspre Hristos. Lor, poruncilor divine, doresc să-şi conformeze viaţa.

Asemenea unui cristal care Îl reflectă pe Dumnezeu

O zi din viaţa unei monahii începe dimineaţa devreme cu canonul personal de rugăciune, apoi cu participarea la slujbele de la biserică. Continuă cu ascultarea încredinţată de stareţă până la orele amiezei. După masa de prânz, maicile se retrag la chilie până la 14:30, când reîncep munca. La ora 17:30 începe Vecernia. Urmează cina. După aceasta, părintele Syméon ține mult ca să se instaleze liniștea peste mănăstire și ca fiecare să se retragă la chilie. Maicile au și un mic atelier de pictură, unde lucrează icoane pe lemn. Maica Xenia ne-a vorbit şi despre lupta duhovnicească pe care o duce orice monah, dar şi mirenii, în lume: „Domnul ne cere să ne iubim unii pe alții. Aceasta e cea mai mare poruncă a Sa, să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine și Hristos ne arată această cale a iubirii suindu-Se pe cruce. Iubirea înseamnă să te lepezi de sine în favoarea celuilalt, dar nu pentru aproapele, care mi-e simpatic, să spunem, cu care mă înțeleg bine și pentru care mi-e ușor să mă lepăd de mine însămi. Căci e ușor să iubești pe cineva cu care ai afinități, dar adevărata dragoste creștină se manifestă atunci când reușim să renunțăm la noi înșine pentru cineva care nu ne este neapărat simpatic, cu care nu avem ceva în comun neapărat. Relațiile în viața monahală cer o anumită trezvie din partea noastră, dar castitatea și trezvia trebuie să ne caracterizeze permanent”.

La finalul dialogului nostru, maica Teodora încheie cu un cuvânt despre sfântul patron al mănăstirii: „Viața Sfântului Siluan este un model pentru noi. El s-a exprimat foarte simplu, într-un limbaj care ajunge direct la inimă și această smerenie pe care o trezește în noi ne ajută în lupta cu mândria. Din învățătura sa ne luăm forța de a împlini nevoinţa noastră zilnică. Sfinții sunt pentru noi ca un far. Sfântul Siluan L-a iubit și dorit atât de mult pe Dumnezeu, încât a ajuns ca un cristal care Îl reflectă pentru lumea întreagă, după cum spune părintele nostru Syméon.”