După ce i-a cercetat viaţa, i-a analizat opera în profunzime, Aglaia Corneanu, din Botoşani, a căutat poveşti mai puţin cunoscute despre Ştefan Luchian. Adunând obiecte din vremea sa, ba chiar obiecte ce i-au aparţinut acestuia, Aglaia Corneanu, artistă la rândul ei, încearcă să-i reconstituie viaţa, pentru a oferi publicului doritor talentul şi suferinţa unui pictor inegalabil.
Pe strada Victoriei nr. 15, în vecinătatea Teatrului de păpuşi „Vasilache“ din Botoşani, Ştefan Luchian are casă nouă. Într-o casă de pe la 1800, găsim astăzi, adunate la un loc, cele mai multe dintre obiectele care au aparţinut pictorului pe care istoria l-a numit „poetul plastic al florilor“. Autorul acestei iniţiative este Aglaia Corneanu, artist plastic îndrăgostit de opera lui Ştefan Luchian.
Chiar dânsa ne povesteşte cum a început totul şi cum l-a adus înapoi în Moldova pe cel care a imortalizat culorile gingaşe ale anemonelor, care se găsesc cică şi în pădurile Ipoteştilor. Părinţii Aglaiei Corneanu au plecat din Botoşani în timpul secetei din anul 1947. Şi-au vândut casa lor frumoasă, cu cerdac, şi au plecat în Banat. Aglaia s-a întors în ţinutul Botoşanilor la 42 de ani, însă casa dragă a părinţilor era în ruină. S-a întristat amarnic. Dar, „într-o zi, mergând pe strada Victoriei, am văzut casa aceasta. Era fără geamuri, fără uşi şi mi-am spus: «Uite, casa aceasta seamănă cu cea a tatălui meu». Şi mi s-a lipit de suflet. Fiind şi în domeniul artei, imediat mi-am dat seama că este o valoare. Şi pentru că aceasta era din epoca lui Luchian, mi-am propus să înfiinţez o fundaţie, «Ştefan Luchian» care să se ocupe de promovarea tinerelor talente în domeniul artei plastice. Am mers la primărie şi printr-o declaraţie mi-am luat angajamentul de a restaura această casă. Fiind de specialitate, mi-am propus să o împodobesc cu obiecte din vremea respectivă. Şi am reuşit“, începe să ne povestească dânsa.
Pentru conservarea valorilor artistice
Şi aşa a început să adune. Şase ani au durat lucrările de restaurare, multe fiind făcute din banii ei. Au început în 1996 şi s-au terminat în anul 2002. În tot acest timp, dna Corneanu a umblat prin toate locurile în care încă mai existau obiecte ce au aparţinut marelui pictor. În anul 1999 s-a înfiinţat efectiv Fundaţia „Ştefan Luchian“, cu scopul de a adăposti şi conserva valori ale artei plastice, dar şi ale etnografiei româneşti, precum şi de a organiza concursuri de arte plastice şi meşteşuguri, pentru a promova tinere talente. Pe lângă obiectele ce au aparţinut pictorului, în muzeu găsim şi altele, specifice Botoşanilor, cu precădere din secolul al XIX-lea.
Chiar dacă de afară casa târgoveţului armean de pe strada Victoriei pare mică, în interiorul ei, camerele sunt spaţioase. Patru încăperi cu un beci imens te trimit cu gândul la vremurile frumoase pe care noi, din păcate, le ştim doar din cărţi.
O casă în stil moldovenesc şi brâncovenesc
Şi începem cu începutul. Casa aceasta a aparţinut unui armean, Vasile Ciomac. Potrivit documentelor, pe la 1853, părinţii lui Ciomac au murit, iar casa a fost vândută de mai multe ori, până un Dimitrie Cantemir (altul decât domnitorul cărturar), a cumpărat-o. Fiindcă acesta a murit subit, neavând moştenitori, casa a rămas fără stăpân. A intrat în proprietatea Statului, apoi al Primăriei Botoşani, care a cedat-o Fundaţiei „Ştefan Luchian“ pentru 30 de ani. „Casa aceasta este o casă model de tâgoveţ - este foate importantă pentru istoria oraşului Botoşani - dar este construită în stil brăncovenesc, de meşteri moldoveni. Excepţia face că pridvorul deschis este specific stilului brâncovenesc“, ne povesteşte preşedinta Fundaţiei „Ştefan Luchian“ din Botoşani, Aglaia Corneanu.
De la masă de pictat, la strung
Întrăm în casă. În prima încăpere dinspre stradă este amenajată camera pictorului. Acolo unde nu s-a găsit un obiect ce i-a aparţinut s-a înlocuit cu obiecte din epoca sa. Fiecare obiect are un rost şi o semnficaţie. Pe măsuţa pictorului de lângă patul de suferinţă stau, aşa ca în vremea lui, ziare şi cărţi, dar şi cafeaua niciodată băută, după petrecerile de seară. La oglindă, un măr, pentru a se îndulci şi el din roadele toamnei. „Aici avem obiecte din ultimul domiciliu al lui Ştefan Luchian, casa de pe strada Mendeleeev nr. 29 din Bucureşti. Acolo avem chiar un tablou cu casa pictată de Radu Alexandru Cornescu, strănepotul pictorului. În momentul în care am mers la Bucureşti, camera în care locuise era complet goală, iar lucrurile pe care le-am găsit erau la strănepotul pictorului, care locuia în aceeaşi casă. Pe unele le-am găsit în pod, pe altele în magazie. De exemplu, masa de lucru a lui Luchian devenise strung, iar patul de suferinţă era în pod. Avem şi şevaletul de câmp - cel de cameră se află la Muzeul Judeţean Botoşani, unde mai sunt câteva obiecte, însă noi avem mai multe - pe care se află o pictură portret, neterminată făcută chiar sub ochii pictorului, atunci când acesta nu mai putea picta, de Traian Cornescu, nepotul său de pe cumnat. Avem şi o copie a anemonelor pictate de Luchian“, continuă femeia.
În camera artistului
În faţa patului de suferinţă este aşezată o sobă din vremea lui, o ladă de lemne, un lavoar format dintr-o cană de porţelan şi un lighean, geamantanul de trăsură al lui Ştefan Luchian, o ladă de zestre din vremea aceea. Această ladă a fost aşezată acolo pentru că are o poveste: „Este din Berlin şi după cum se vede, pe capacul ei sunt gravate litere gotice. Ion Caramitru care a jucat în filmul «Ştefan Luchian» ne-a spus că Luchian, după ce s-a întors de la Munchen şi Paris, foarte sărac - deşi părinţii lui erau bogaţi - a pictat Catedrala din Alexandria pentru bani. Avem şi o pagină de jurnal în sensul acesta. Acolo şi-a găsit marea iubire, pe Cecilia Vasilescu, pe care dorea să o ia de soţie. Părinţii ei nu i-au dat-o, pentru că era sărac. Tinerii s-au hotărât însă să fugă. Cecilia a fugit peste casă, iar el o aştepta în trăsură. Cu ajutorul servitorilor, tânăra a reuşit să scoată din casă un lădoi de genul acesta... Pe patul de suferinţă, singura legătură cu natura erau florile... Aici, o oglindă veche din stejar, de patru karate şi jumătate, şevaletul de câmp, două casete cu vopsele, o copie a unei fotografii a lui Luchian cu masa sa... Paleta şi masa de lucru a pictorului, caseta, betele, rigla şi compasul folosite în pictura bisericească (Alexandria şi Tulcea), un portret - în desen, executat de Ştefan Luchian.
... Aici este gramofonul. Şi pe acesta l-am achiziţionat cu un rost. Laura Cocea, nepoata lui Ştefan Luchian şi mama pictorului Radu Alexandru Cornescu, ne spune, în jurnalul său, pe care noi îl avem, că pictorul a cumpărat de la Ştefăneşti, unde s-a născut, un gramofon care le făcea serile minunate, neobservând că se face ora 12.00, când Luchian spunea: «uite, mi-a rămas cafeaua nebăută». Covorul de pe jos are peste 100 de ani şi prezintă motive geometrice în culori vegetale. În lucrările lui Luchian, găsim de multe ori covoare, chiar pe masă, pe perete. Deci, era prezentă arta populară. Acolo, sus, o copie făcută de mine a autoportretului său. În original, «Un zugrav» este considerat cel mai reuşit autorportret psihologic. Avem şi o pianină. Pentru că Laura Cocea spune în jurnal că în casă au avut o pianină, apoi un flaut, instrumentul pe care l-a studiat Luchian la Conservator... Cobza nu este aşezată întâmplător, ci pentru că el avea un model, pe Moş Gheorghe cobzariul, căruia el îi spunea: «Moş Gheorghe, mata cânţi la cobză cu aceeaşi virtuozitate cu care pictez eu». Tot Laura Cocea spune că, dacă erau musafiri sau oricine ar fi fost, Luchian lucra cu o vervă extraordinară şi nu mai ţinea seama de nimeni“, ne explică dna Aglaia.
Un mic muzeu etnografic
Într-o altă cameră este biroul preşedintelui fundaţiei, care îşi petrece toată ziua aici, în alta atelierul de creaţie pentru tinerii artişti, iar în alta obiecte ţărăneşti din vremea în care a trăit pictorul: oale din lut, sobe de bucătărie din teracotă, gherghef, maşină de cusut, haine cusute la maşină, război de ţesut etc. În holul, din care coborând pe scară ajungi în beci sunt expuse şi altfel de obiecte mărunte, dar cu specific popular românesc. În pereţii beciului sunt construite firide adânci, iar în acestea stau aşezate oale mari din lut. Pe culme, un ştergar ţărănesc. Şi dna Aglaia Corneanu continuă să adune...
