Straja, satul tradiţiilor nemuritoare

Într-o latură a Bucovinei, aproape de graniţa cu Ucraina, există un loc în care se păstrează neatins un strop din veşnicia neamului românesc. Până şi numele aşezării, Straja, pare a sugera că trăitorii de aici au păzit cu străşnicie credinţa, dragostea de neam şi mai ales tradiţia.

În sat, bârnele şi draniţa desenează case şi acareturi, garduri şi fântâni. Privit de sus, acum, în miez de iarnă, lemnul înnegrit al construcţiilor creează fascinante jocuri de linii şi puncte pe albul imaculat al omătului. Alb şi negru - la fel ca pe costumul naţional străjenesc. De parcă satul întreg ar fi un cojoc uriaş, pe care un meşter iscusit a "cusut" felurite motive.

Tonurile sobrietăţii, albul şi negrul, sunt aici, la Straja, reperele după care oamenii şi-au croit şi ghidat existenţa de-a lungul veacurilor. Căci şi costumul naţional, şi trăistuţele, şi opincile, şi casele străjenilor se înscriu în această cromatică, trădându-le bunul gust, rafinamentul şi mai ales seriozitatea.

Nu cred să existe alt loc în Bucovina în care portul, graiul şi meşteşugurile să se fi transmis atât de curat până în zilele noastre. Căci şi acum aici se ţes şi se cos costume naţionale, trăistuţe, se fac cojoace şi bondiţe, se croiesc opinci, iar lemnul capătă formele obiectelor trebuitoare în gospodărie. Faima lor a trecut deja nu doar hotarele aşezării de la poalele Dealului Scorbura, ci chiar pe cele ale ţării. Nu-i de mirare că azi, la Straja, comenzi pentru aceste comori tradiţionale vin de peste tot.

Constantin Juravle, "Zgripţ", cum îi spun străjenii, o ştie cel mai bine. Cojoacele lui au ajuns până şi în Franţa, inspirând colecţiile vestimentare ale unui designer francez, Phillipe Guillet. După aşa faimă, după asemenea clienţi, ai fi putut crede că meşterul străjean nu mai pierde vremea croind cuşme, mănuşi sau bondiţe consătenilor. L-am găsit însă acasă, tot în atelierul lui minuscul, plin de teancuri de piei şi cojocele, care abia croite, care pe jumătate cusute. Meşterul se mişcă repede, când la maşina veche de cusut, când la fereastră, aşezându-şi degetarul, gata să mai coasă de mână câte ceva. "Eu meseria asta o fac de mic copil, de vreo 55 de ani. Şi tata, şi bunicul tot asta făceau. Bunicul după mamă tot cojocar o fost. Cum făceau ei cojoacele şi bonzile, aşa le fac şi eu. Tineretul tare le mai caută acuma", spune Constantin Juravle.

În atelier, comenzile stau doldora, iar meşterul abia pridideşte cusutul. Face cojoace, bondiţe, pieptare şi cuşme de miel. Totul cusut la mână, cu o măiestrie deosebită.

Nu degeaba le-a mers vestea cojoacelor de Straja. Clienţi vin cu duiumul: şi oameni simpli, şi interpreţi de muzică populară.

Albe, croite din piele tăbăcită de oaie, decorate cu prim de miel negru pe margine şi cu meşină - o bandă din piele de oaie, decorată cu motive cusute la maşină, tot cu negru -, sunt de o simplitate şi de un rafinament cu totul aparte. Nu degeaba etnografii spun că portul de Straja este unul dintre cele mai elegante şi frumoase din ţară.

Trăistuţele de Straja au împânzit toată Bucovina

Nu-i loc în Bucovina în care să mergi astăzi şi să nu găseşti măcar o trăistuţă de Straja. E un model unic, ce se distinge prin carourile în alb şi negru. În sat, nu-i casă de om în care trăistuţele să nu fie aşezate la loc de cinste. Iar cele câteva femei care le ţes sunt asaltate de comenzi. "Mai demult lucrau bătrânele. Făceau trăistuţe cu baiera mai lată, în patru iţe, alese cu degetele. Aşa avea fiecare câte o trăistuţă în casă. Acuma, femeile astea tinere zic că-i mai greu, şi fac baiera mai subţire. Dar tot la fel sunt ţesute. Şi numa la noi îs aşa, cu alb şi cu negru", povesteşte mătuşa Paraschiva Morar, de 76 de ani.

În mijlocul bucătăriei din căsuţa de lemn în care locuieşte tronează războiul la care ţese pânza pentru trăistuţe. Comenzi vin cu duiumul. Ba de la ansamblurile folclorice, ba de la cei care pleacă în străinătate şi vor să aibă cu ei ceva de-acasă, ba să fie date de pomană la înmormântare, ba de la străjenii care îşi căsătoresc copiii. Căci, mai nou, aceste trăistuţe se dau în dar nuntaşilor.

Mătuşa Paraschiva a ţesut de când se ştie. Mai întâi ştergare şi cergi, după tipicul zonei, iar în anii mai dincoace s-a apucat de trăistuţe. Ea ţese şi pânza trebuitoare şi baierele în negru şi roşu, ea face şi ciucurii. "Oamenii le caută, că-s simple, curate, fără zorzoane", spune mătuşica.

Panciocii, încălţările autohtone

Iarna, când omătul nu-i moale, cei de la Straja poartă pancioci. Nişte încălţări "de leac", cum spun sătenii, căci se fac din stofă de suman şi ţin grozav de cald la picioare, încât nu-i chip să te îmbolnăveşti. Toate perechile din sat, căci numai la Straja există, sunt făcute de moş Ioan Cotos. Din lână de suman sau de ţol, cu talpă moale şi decorate cu blăniţă de miel pe margine. Trei ore îi trebuiesc moşului ca să dea gata o pereche. "Pancioci numa la noi, la Straja, se fac. Îs tare buni iarna. Se fac cam de vreo 50 de ani. Pe-atunci nu prea se făceau cu talpă. Acuma, de vreo câţiva ani, m-am apucat şi de făcut opinci, că se caută. Până în Grecia o ajuns opincile şi panciocii mei, la călugării de pe Muntele Athos", spune moş Ioan, în timp ce coase la un pancioc.

Şi la el comenzile vin una după alta. Cizmar de meserie, moş Ioan găseşte timp pentru toate. În odăiţa de lângă casă, transformată în atelier, zeci de perechi de pancioci şi opinci îşi aşteaptă proprietarii. Meşterul coase fără încetare, câte 5-6 perechi pe zi. "Materialul pentru opinci îl procur de la Rădăuţi. Mulţi vin şi-mi cer să le fac şi pentru copii, şi pentru oameni mari. Fac, de ce să nu fac?! Nu pot sta degeaba", explică moşul. La cei 80 de ani are o putere de muncă şi un drag pentru lucrul bine făcut cum astăzi rar întâlneşti. Nu crede că meseria asta, a lui, va mai exista peste câţiva ani. "O avea meseria asta viitor, daâ poate în fabrici. Azi fiecare ştie să facă câte ceva, o bucăţică dintr-un papuc. Dacă-l pui să-l facă de la un capăt la altul, nu mai ştie. Nu mai sunt ucenici acuma", mai spune moşul.

Străjăncuţele Liviei Irinciuc

Are 64 de ani, a fost învăţătoare în Straja şi se numeşte Livia Irinciuc. În sat, toată lumea spune despre ea că "îmbracă păpuşi". Exact asta şi face. Păpuşile ei, "străjăncuţele", îmbrăcate în portul naţional din zonele etnografice ale Bucovinei, au ajuns pe întreg mapamondul. Multe le-a dăruit ea însăşi, altele au fost cumpărate de românii plecaţi peste graniţă, să-şi poată aduce astfel aminte de casă. "Am iubit şi iubesc portul de Straja încă de când eram copil. Pe-atunci, făceam păpuşi de cârpă şi croiam catrinţe minuscule, ii şi cingători cu care le îmbrăcam. Am continuat să cos ii şi în liceul pedagogic şi în toată cariera mea de învăţătoare am tot îmbrăcat păpuşi în costum naţional. Am vrut să promovez acest costum al nostru peste tot. Şi eu, când îl îmbrac, vorba nepotului meu, parcă zbor", povesteşte Livia Irinciuc, în timp ce îmi arată ce minunăţii îi ies din mâini.

Ii şi cămăşi de-o palmă, cuşme de miel minuscule, iţari, catrinţe şi opinci atât de mici că te-apucă duioşia. Toate cusute şi croite exact la fel cum fac celelalte femei cu costumele mari, de purtat. Multe dintre miniaturalele obiecte de port sunt făcute din mâneci de la costumele vechi, recuperate de Livia Irinciuc. "Îmi place tare mult ce fac şi cred că am adus multă bucurie cu aceste păpuşi, pentru că am dăruit foarte multe dintre ele", povesteşte fosta învăţătoare. Acasă, în sufragerie, aşezate la loc de cinste, stau câteva dintre păpuşile dragi inimii ei. Îmbrăcate în port străjenesc, cu trăistuţă, tulpan pe cap şi furca în brâu, acestea spun, dintr-o singură privire, povestea unui sat cu oameni frumoşi, cu drag de trecut, de tradiţie şi de autentic.

Ultimul botnar

Nu puteam pleca de la Straja fără să intrăm în atelierul botnarului Gheorghe Popescu. La 89 de ani, ultimul meşter-dogar din sat. Sprinten, cu aceeaşi forţă în braţe, cu aceeaşi răbdare ca lucrul să iasă aşa cum trebuie din mâinile lui. Aşezat la masa de tâmplărie, între unelte de tot felul, moşul făureşte cofe şi doniţe din lemn de molid. Bradul, spune el, se înnegreşte când pui apă. A fost dulgher, a făcut case, iar acum meştereşte mici obiecte trebuitoare în gospodăria omului de la munte. Cu lemnul a lucrat toată viaţa. Îi ştie metehnele şi-l poate domoli după pofta inimii. Când am ajuns, lucra la o cofiţă. "Eu din â43 lucrez tot cu lemnul. Cofe am făcut prima dată aşa, de-o curiozitate. Nu m-a învăţat nimeni. La început îmi ieşeau mai strâmbe, mai şovăite. Daâ apoi, pe-ncetul, pe-ncetul, m-am îndreptat. Pe urmă am lucrat la un depozit de buşteni, am fost dulgher, am făcut case, şuri, şi mai acuma, după Revoluţie, mi-am făcut atelierul ăsta", povesteşte moş Gheorghe.

Cumpărători are, cofele încă se mai caută, şi de frumuseţe, şi pentru folosinţă, dar urmaşi în meserie nu mai are. "Odată era timp pentru toate. Lemnul se alegea numai când nu intra mâzga (n.r. - seva) în el, din septembrie până în aprilie. Acuma cine-l mai caută aşa? Nu mai vrea nimeni să înveţe. Toţi pleacă prin lumea largă", îmi spune la plecare moş Gheorghe.

Istorie şi tradiţie la Straja

Straja, veche vatră bucovineană, se află la limita de nord a judeţului Suceava, aproape de graniţa cu Ucraina. Este cunoscută în întreaga ţară ca fiind o zonă etnografică deosebit de bogată, în care portul tradiţional s-a păstrat în liniile sale autentice. "Străjenii sunt harnici, sunt mândri. Portul este unul dintre cele mai frumoase din România, de o sobrietate deosebită. Comunitatea etnică a românilor din Straja n-a fost deloc alterată", explică Petru Bărbuţă, fost profesor de istorie al Şcolii Straja.

Legendele spun că denumirea aşezării ar veni de la numele unor străjeri care, în trecut, avertizau la năvălirile duşmanilor. "Tradiţia orală ne spune că satul s-ar fi înfiinţat pe braniştea donată de Ştefan cel Mare Mănăstirii Putna, în anul 1490, în luna martie. Aici existau străjerii puşi de Mănăstirea Putna ca să înştiinţeze de atacurile polonezilor şi, rareori, ale tătarilor. Aceşti străjeri aveau în capătul satului un stâlp îngropat în pământ, înfăşurat cu paie de secară îmbibate cu răşină. Atunci când veneau tătarii sau polonezii, se dădea foc acelor paie, iar de la distanţă se vedea şi se ştia de acest pericol, iar călugării mănăstirii puteau să ia măsuri de protecţie. Probabil că de aici derivă şi numele localităţii", explică prof. Petru Bărbuţă.