"Biserica este noua zidire a lumii. Privind în ea, Îl descoperi pe Cel ce este totul în toate", spunea Sfântul Grigorie de Nyssa.
Ca o nouă zidire a lumii este şi mănăstirea. Pentru că în ea, cei ce se nevoiesc Îl descoperă pe Cel ce este totul în toate. Aceste cuvinte mi-au venit în minte când, din marginea unui drum de var, alb ca un ştergar de in "topit" în lapte, lipită cu fruntea de cer, mi s-a înfăţişat privirilor Mănăstirea Strunga, din Arhiepiscopia Tomisului. Aici am înţeles că Celui ce este totul în toate nu-I poţi sluji oricum, ci numai ca zidire. Iar povestea maicii stareţe Filareta Băltăreţu probează din plin acest adevăr.
Nu m-am întrebat până acum cum se naşte gândul ridicării unei mănăstiri. Şi nici cum se alege locul pe care urmează să se înalţe. Nu ştiam ce resorturi tainice dă chip zidirii lumii, pentru a-L descoperi pe Cel ce este totul în toate. Şi nici acum nu ştiu dacă răspunsul aflat este cel ce trebuie să fie. Dar sunt convins că, în parte, am aflat ceva despre această lucrare păşind pragul Mănăstirii Strunga, din comuna Oltina, judeţul Constanţa, Arhiepiscopia Tomisului. Şi, poate, uneori, Dumnezeu Însuşi Se face mănăstire pentru a Se dărui cuiva drept imbold de zidire. Cel puţin acest dram de adevăr sunt tentat să-l afirm, după ce la Strunga am cunoscut-o pe maica stareţă Filareta Băltăreţu care, spre finalul discuţiei noastre, "s-a mărturisit" cu cele ale vieţii ei de ziditor în zidire.
Drumul, ca stepă şi pustie
Un drum în această parte a Dobrogei nu face altceva decât să te întoarcă în timp. Nu spre aducere aminte, ci spre imbold şi continuitate. Spre meditaţie şi bucurie. Căci nu poţi defini în alţi termeni drumul prin stepă. Adică pustiul de dincolo de cer, de dincolo de furtuna din suflet. Adică locul în care te aduni şi, sigur, te întâlneşti cu tăcerea înălţătoare a rugăciunii.
Satul Strunga, Câşla cum se numea pe vremuri, s-a topit intrând în pământ. Din vatra lui au mai rămas doar câteva case, cinci locuitori şi o strungă. Numele lui ar fi rămas istorie de nu s-ar fi ridicat aici mănăstirea. Aşa, Strunga rămâne pe pământ cu numele, şi în cer cu chipul martiric al sătenilor lui, care s-au opus strămutării comuniste, şi cu rugăciunile maicilor.
Aici, la Strunga, nu departe de Dunăre, într-un unghi de pământ ce se întinde între Satu Nou, Răzoarele şi Oltina, din grija Înalt Preasfinţitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, şi cu sprijinul părintelui Andrei, stareţul Mănăstirii Dervent, s-a hotărât, în 2004, să se înalţe o mănăstire de maici. Mai respira încă aici biserica veche, dărăpănată, de pe la 1770, în faţa căreia vegheau doar măgarii lui nea Vasile, nonagenarul care n-a vrut în ruptul capului să se înstrăineze de vatră, cum o făcuseră, forţaţi, consătenii săi prin anii â70. Trebuia păstrată vechea biserică. Şi cum altfel în pustie dacă nu printr-o zidire de mănăstire?
Ajunsă aici, maica stareţă Filareta împreună cu cele câteva surori care o însoţeau au reparat biserica veche, iar în 2008 au început lucrările la noua biserică a mănăstirii. "Pe 9 noiembrie 2010, au fost sfinţite crucile de pe turle, iar la 6 noiembrie 2011, a fost făcută târnosirea noii biserici", spune maica stareţă. Pictura a început-o Marian Bornea, urmând a se împlini "atunci când va voi Domnul".
Din iubire pentru Hristos
După ce ne-am închinat şi am vizitat cele două sfinte lăcaşuri, după ce am aflat despre viaţa celor 10 vieţuitoare ale obştei, despre ascultări şi slujbe, am încercat o întrebare către maica stareţă, care avea să primească drept răspuns o tulburătoare mărturisire despre zidire, "pe afară şi pe dinăuntru", pe care, pentru pilda ei, o reproducem acum:
"Sunt de loc din Priboieni, judeţul Argeş. Aici am venit de la Constanţa. M-am retras la mănăstire la apusul vieţii, după moartea soţului meu şi după căpătuirea celor doi copii ai noştri.
Mai întâi, am fost la Mănăstirea "Sfântul Ierarh Modest", din Arhiepiscopia Argeşului, şi de acolo, cu vrerea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, am venit în această pustie.
Suntem aici ca în Grădina Maicii Domnului. La anii noştri, încercăm să depunem şi noi un pic de osteneală pentru mântuirea noastră.
Am intrat în monahism din iubire pentru Hristos. Am fost orfană. Mama a murit la 26 de ani, la naşterea unui frate de-al meu, hotărând să-şi dea viaţa pentru viaţa lui. Tata, de durere, la două săptămâni după plecarea mamei, a murit şi el, la doar 28 de ani. Pe mine m-au crescut bunicii, cu dragoste pentru Hristos. Pentru frumoasele daruri pe care ni le-a dăruit Bunul Dumnezeu, chiar dacă am rămas orfani trei copii, doi în grija bunicilor, iar cel mic la Leagănul din Sibiu, trebuia să fac şi eu ceva. N-am ştiut de fratele mai mic 26 de ani, deşi în acest răstimp ne mai întâlniserăm, fără să aflăm că suntem fraţi!
Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului ne-au ajutat să ne câştigăm şi noi o bucată de pâine, pentru ca bunicii să rămână în viaţă până la adânci bătrâneţi, ca să ne poată creşte şi educa.
Pentru toate astea, am dorit să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu. Mai ales că mi-a rânduit ca şi în familia mea să am o viaţă frumoasă, plăcută înaintea Mântuitorului. Mi-a dăruit Bunul doi copii, pentru care m-am rugat să-i ştiu şi pe ei slujitorii Lui. Şi mi s-a împlinit. Fiul este preot în Tarragona-Spania, pentru comunitatea românească de acolo, iar fiica este căsătorită cu un preot în Eparhia Dunării de Jos, Parohia Schela.
Aşa am ajuns eu în monahism din anul 2002. După ce s-a căsătorit şi fiica, am considerat că viaţa mea îşi află rostul în curtea unei mănăstiri, până voi fi chemată la Domnul..."
Satul transformat în cruce
Am plecat de la Mănăstirea Strunga convins că biserica este noua zidire a lumii, dar şi că omul care zideşte devine biserică şi-L poate privi pe Cel ce este totul în toate. Şi cred acum că maica stareţă Filareta are şansa de a-L privi pe Cel ce este totul în toate, pentru că ea zideşte. Pe afară, dar mai ales pe dinlăuntrul ei.
Satul Strunga mai are doar trei familii şi o stână, în care Nicolae Gheorghe şi Ion Ion cresc, spre aducere aminte a ocupaţiei câşlenilor de odinioa-ră, 200 de capre şi 30 de oi. Numai în cer satul de altădată s-a transformat în cruce.
