Suceviţa este unica mănăstire din Bucovina care deţine „testamentul artei moldoveneşti“

Bucovina. Ţinutul mănăstirilor, al pădurilor nesfârşite şi al munţilor reci. Fiecare regăsire a aşezărilor şi a lăcaşurilor de cult din această parte de ţară e diferită, unică în felul ei. De pildă, prima ninsoare din acest an i-a dat un alt aspect Mănăstirii Suceviţa, uşor mohorât, diferit de imaginea caldă, din timpul verii, pe care o păstram în minte. În ciuda capriciilor vremii, schivnicia de la începutul veacului al XVI-lea, care seamănă cu o cetate medievală fortificată, stă bine în temelii. Încă de la început, zidurile mănăstirii au fost întărite de rugăciunile primilor sihaştri, care au fost ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul, iar, astăzi, evlavia credinţei drepte este purtată de maicile care vieţuiesc aici.

Marţi, 13 octombrie. Prima ninsoare din acest an se aşterne liniştit pe valea râului Suceviţa, pe vârfurile pădurilor din munţi şi pe turlele mănăstirii. Fulgi mari şi albi de vată ruptă din nori acoperă cu o pojghiţă pufoasă zidurile groase şi aspre ale lăcaşului de cult. Ca într-o poezie. Curtea e aproape goală. Şi vântul şuieră pe la urechi preziceri de iarnă grea. Un grup de turişti străini ascultă zgribuliţi, de sub streşinile bisericii, indicaţiile ghidului, cu obiectivele aparatelor de fotografiat amorţite, puse la păstrat în huse de protecţie.

Povestea monumentului, spusă oricui vrea să asculte, începe cu anul 1586, dată la care mănăstirea este atestată documentar. Construcţia propriu-zisă a Bisericii cu hramul „Învierea Domnului“ a început în anul 1583, la iniţiativa celor trei fraţi Movilă - Ieremia Movilă, conducător al Moldovei; Simion, domnitor al Ţării Româneşti; Gheorghe, episcop la Rădăuţi, numit, la scurtă vreme după ridicarea mănăstirii, Mitropolit al Moldovei.

Aspect de cetate fortificată, interior de biserică

Construit în stilul arhitecturii moldoveneşti - îmbinare de artă bizantină, gotică, cu elemente ale vechilor biserici de lemn din Moldova, şi mici accente „munteneşti“ -, aşezământul monahal de la Suceviţa anunţă inovaţiile arhitecturale ale secolului următor.

Edificiul, de mari proporţii, păstrează planul trilobat şi stilul specific epocii Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, cu pridvorul închis, la care se adaugă alte două mici pridvoare, deschise pe laturile de sud şi de nord, semne ale influenţei arhitecturii din Ţara Românească.

Incinta este un patrulater cu aspectul unei fortăreţe medievale, încinsă cu ziduri masive (100 m lungime), înalte (6 m) şi groase (3 m lăţime), construite după 1595, în timpul domniei lui Ieremia Movilă. Zidurile sunt prevăzute cu contraforturi, metereze, drum de strajă, cinci turnuri de colţ şi unul cu paraclis peste gangul intrării. Fiecare turn este diferit de celelalte şi fiecare are cel puţin două etaje.

Chiliile se învecinează cu peretele estic, iar în incinta lăcaşului de cult se găseşte şi un muzeu cu broderii, manuscrise, obiecte religioase şi icoane. Biserica Învierii are cinci camere - după specificul oricărei mari biserici de pe lângă o mănăstire moldovenească -, cu altar, naos, camera mormintelor, pronaos şi exonartex.

În camera mormintelor îşi dorm somnul de veci fraţii voievozi Ieremia şi Simion Movilă. Asemenea multor exponate din muzeu, lespezile funerare din marmură de Ruşchiţa, cu influenţe munteneşti în decoraţia cioplită, sunt obiecte reprezentative ale artei medievale româneşti.

Remarcabil este şi iconostasul sculptat în lemn de tisă, în stil baroc-rococo, care datează din anul 1801.

La Suceviţa se mai aud şi astăzi clopotele de pe vremea lui Ierimia Movilă, pe care le-a donat mănăstirii în 1605 şi care se găsesc în turnul cel mai masiv, amplasat în partea de nord-vest. După venirea pe tronul Moldovei (1595), acelaşi Ieremia Movilă adaugă bisericii două pridvoraşe, la intrare, zidurile şi turnurile de incintă, o casă domnească, ale cărei ruine se mai văd şi astăzi pe latura de nord, precum şi chilii. Tot în timpul domniei lui Ieremia Movilă se pictează biserica în interior şi exterior.

Monumentul cu cele mai multe imagini religioase din ţară

Biserica a fost pictată în jurul anului 1595, în buna tradiţie specifică domniei lui Ştefan cel Mare, din a cărei linie conducătoare cei trei fraţi Movilă se considerau a fi descendenţi. Este ultima biserică zugrăvită pe faţade, cu aproape jumătate de veac după bisericile „surori“ ale Mănăstirilor Humor, Moldoviţa, Arbore şi Voroneţ.

Este monumentul cu cel mai mare număr de imagini religioase din ţară, un „testament al artei vechi moldoveneşti“, după cum l-a numit cercetătorul de artă francez Paul Henry. De fapt, pictura murală de la Suceviţa încheie epoca marilor creaţii ale secolul al XVI-lea, reprezentate prin monumentele cu pictură exterioară de la mănăstirile sus-menţionate.

Pictura, care respectă tradiţia perioadei lui Petru Rareş (prima jumătate a sec. al XVI-lea), îmbracă fiecare centimentru din interiorul lăcaşului de cult. Unele subiecte au influenţe specifice zonei Munteniei, cum este scena din altar, numită „Cortul Mărturiei“.

Pereţii naosului sunt împodobiţi cu un mozaic miniatural de întâmplări din „Viaţa lui Iisus“, reprezentări ale Sfintei Treimi şi trei imagini ale Genezei. Natura este prezentă din abundenţă prin maci, garofiţe şi viţă-de-vie.

În partea stângă a uşii naosului se află tabloul votiv, din care se desprind figurile membrilor familiei lui Ieremia Movilă. În partea opusă se găseşte un al doilea tablou votiv, care îl înfăţişează pe mitropolitul Gheorghe Movilă - iniţiatorul construirii bisericii - şi pe tatăl fraţilor Movilă, Ioan Movilă, fost logofăt, călugărit la bătrâneţe cu numele de Ioanichie.

O pictură-poveste, în nuanţe de verde crud

Cu totul deosebită, unică în iconografia noastră, este scena miniaturizată a ocniţei „Viaţa lui Moise“. Din înălţimea boltei, pictată cu flori în nimb, pe un fundal montan, veghează Maica Domnului. Pronaosul cuprinde scene din Viaţa Sfântului Gheorghe, Calendarul, Sinoadele, imagini din Viaţa Sfântului Nicolae.

În pridvor, ochii celor ce vor cerceta atent vor descoperi „ Judecata de Apoi“ şi o naraţiune în culori a „Întâmpinării moaştelor Sfântului Ioan cel Nou“ la curtea lui Alexandru cel Bun. După părerea specialiştilor, o trăsătură cu totul aparte a picturii de la Suceviţa este înclinaţia spre naraţiune, cu reprezentări complete din vieţile unor sfinţi (Sfântul Pahomie, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mucenic Gheorghe etc).

Paleta cromatică este dominată de nuanţa unui verde crud, pe care cei doi zugravi moldoveni, Sofronie şi Ion, l-au adăugat cu pricepere şi bun-gust, după rânduială iconografică. La fel de buni cunoscători s-au dovedit cei doi meşteri şi în privinţa arhitecturii italiene - cu scena reprezentativă, la sud, a „Imnului acatist“ - sau a celei ruseşti - „Pocrovul“ -, între ferestrele gotice.

Interpretări iconografice murale unice, păstrate în bune condiţii

Mănăstirea Suceviţa este singura din grupul bisericilor „surori“ din ţinutul Sucevei cu pictură exterioară, care îşi păstrează latura de nord. Cu totul reprezentantivă este scena „Scara virtuţilor“. Pictura impresionează prin amploarea şi contrastul dintre ordinea îngerilor şi haosul iadului, dintre lupta binelui şi răului. Pe pereţii celor trei abside, în şapte registre, este redată „Rugăciunea tuturor sfinţilor“ (Cinul), temă unică în lumea creştin-ortodoxă, creaţie a şcolii de pictură din Moldova. Faţada sudică este decorată cu „Arborele lui Iesei“, având la bază filosofii antici, „Acatistul Maicii Domnului“, „Rugul în flăcări“ şi „Acoperământul Maicii Domnului“.

Revelatoare pentru Suceviţa rămâne însă „Scara lui Ioan Climax“ (la nord), cea mai vastă interpretare iconografică românească a credinţei într-o primă judecată imediat după moarte. Aici, Vămile văzduhului nu mai dau nici o şansă păcătoşilor. Peretele de vest nu are pictură. Oamenii locului povestesc că zugravul care lucra la el a căzut de pe schela Suceviţei şi a murit.

Un muzeu-colecţie de artă medievală

Cea mai mare şi preţioasă colecţie de artă medievală din Moldova se găseşte la muzeul Mănăstirii Suceviţa. Enumerăm câteva podoabe de preţ: acoperămintele de morminte ale domnitorilor Ieremia (1606) şi Simion Movilă (1609), capodopere ale broderiei, totodată printre cele mai reuşite portrete laice din epocă: epitaful cu 10.000 de mărgăritare (1597), caseta de argint cu părul doamnei Elisabeta, soţia lui Ieremia Movilă. La toate acestea se adaugă obiecte reprezentative artei medievale din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, reunite cu cele de arhitectură religioasă, monastică, de pictură, sculptură în lemn şi piatră, broderii, manuscrise miniate şi argintărie. În latura de est a incintei, situată pe locul fostei săli de consiliu, se găseşte o colecţie de broderii, de pe vremea lui Ieremia şi a lui Simion Movilă, lucrate cu fir de aur, argint, mătase şi perle. Portretele celor doi sunt expuse în aceeaşi încăpere, alături de alte exponate, precum un epitaf cu perle, tetraevangheliare ferecate în argint aurit, un chivot dăruit de mitropolitul Gheorghe Movilă.

Primii sihaştri ai Suceviţei au fost ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul

Înainte să se desfiinţeze mănăstirea, în anul 1786, şi cu mult mai devreme de venirea maicilor în sihăstrie, la Suceviţa au vieţuit călugări.

Primii sihaştri au fost ucenici ai Sfântului Daniil Sihastrul, care trăiau pe Muntele Obcina Mare. Cu timpul, aici au construit o biserică din lemn cu hramul „Schimbarea la Faţă“. Locul este recunoscut, astăzi, de localnici sub denumirea de „La Pustnici“.

Dintre figurile călugăreşti care s-au remarcat, se distinge cea a lui Calistrat Sihastrul, un alt ucenic al Sfântului Daniil, de la Voroneţ. La începutul secolului al XVI-lea, perioadă în care acesta a trăit, isihastul s-a înconjurat de ucenici cu care a înnoit prima sihăstrie, devenită „Sihăstria lui Calistrat“, transformată în Mănăstirea Suceviţa. Legenda, ţesută în jurul aşezământului monahal din vremuri vechi, spune că după secolul al XVI-lea, pentru ispăşirea unor păcate mari, o femeie a cărat, timp de treizeci de ani, cu un car tras de bivoli, piatră pentru mănăstire.

De asemenea, amintim aici pe renumiţii sihaştri, precum Pangratie Arhimandritul şi Cuviosul Isachie. Cel dintâi a dus viaţă duhovnicească, în post, rugăciune şi smerenie pe culmea numită astăzi „Dealul lui Pangratie“, iar cel de-al doilea a pustnicit pe dealul Furcoiului.