Linişte, aer curat, multă verdeaţă, flori de toate culorile, oameni care nu se grăbesc, ci se plimbă alături de copiii lor. Doar vremea este mai capricioasă, în rest, totul ne duce cu gândul la primăvară. Dar oare numai primăvara a venit? Nu. A mai „venit“ şi summitul NATO. Ei, şi unui oaspete aşa de important trebuie să îi facem şi o primire pe măsură. Aşa că toată suflarea bucureşteană s-a pregătit cum a ştiut mai bine.
Străzile au fost reparate, gropi uitate de mult au fost acoperite, gunoaiele au dispărut peste noapte, spaţiul verde reamenajat şi împodobit cu straturi de flori. Şoselele, ca prin minune, sunt mai largi şi mai încăpătoare, nu mai vezi maşini oprite în mijlocul drumului şi nici şoferi nervoşi. Câinii vagabonzi nu mai umblă în haite prin locurile lăturalnice, au fost luaţi de hingheri în adăposturi. Nici pe aurolaci nu-i mai vezi cerşind, canalele au fost sigilate, iar ei s-au adunat în centre, la o masă caldă şi un pat moale. Singurii de care mai dai pe la colţuri şi intersecţii sunt poliţiştii şi jandarmii. Ce îşi poate dori mai mult un bucureştean? Visul i s-a împlinit, dar numai pe jumătate.
Toate aceste schimbări au fost făcute doar pentru distinşii oaspeţi. Doar locurile prin care vor trece delegaţiile cu maşini blindate şi escortate de securitate au primit o faţă nouă.
Astfel, s-a creat un „culoar unic“ de la Aeroportul Otopeni până la Casa Poporului, pentru cele 30 de delegaţii oficiale, iar locuitorii Bucureştiului circulă pe străzi paralele sau ocolitoare.
Dar totuşi, ce pot vedea oaspeţii celui mai mare summit din istoria NATO din spatele geamurilor fumurii şi ce părere pot să îşi facă despre micul Paris? Ca să răspundem la întrebare, am luat aparatul de fotografiat şi am încercat să privesc prin ochii celor care parcurg acest „culoar unic“.
Aeroportul Otopeni
Aici, poliţia, jandarmeria şi forţele speciale sunt amestecate printre călătorii care se grăbesc să prindă avionul sau sunt supăraţi că l-au pierdut sau că s-a amânat. Alţii privesc impasibili furnicarul de oameni, neavând ce face până la scurgerea minutelor de întârziere pe care le are zborul lor. Printre ei, copii care se uită cu admiraţie la uniformele oamenilor legii.
Afară, un lucru îmbucurător: nici un taximetrist care să te acosteze în taxiul lui cu „ceasul stricat“ şi „la negru“.
De aici şi până la Piaţa Presei Libere, „culoarul unic“ ocupă benzile din mijloc ale străzii, pe când cele mărginaşe sunt rezervate circulaţiei publice.
De la ieşirea din aeroport şi până la intrarea în Bucureşti, se pot vedea două coloane de maşini, de-o parte şi de alta a culoarului unic. Mai departe, oaspeţii nu pot vedea decât câteva blocuri, case, hale imense şi depozite, poliţişti care ghidează fiecare intersecţie şi jandarmi, din 100 în 100 de metri până la capătul „culoarului unic“.
Fără poze
Maşinile înaintează lent pe lângă Fântâna Mioriţa şi se pierd în jurul fostei Case a Scânteii din Piaţa Presei Libere. Aici, cei care vin pentru prima dată în Bucureşti au ocazia să facă o comparaţie între stilul Casei Scânteii şi occidentalismul clădirii care se află în spatele acesteia.
Intersecţia din mijlocul pieţei este mai mult goală şi aerisită în mijloc, înconjurată de canistre cu apă, albe şi roşii, puse pentru a separa culoarul unic de autoturismele dornice să scape din aglomeraţie.
Am vrut să fac o poză, dar nu am scos bine aparatul că imediat a apărut un jandarm care mi-a interzis să fotografiez şi m-a legitimat. Abia atunci am observat toată zona plină de poliţişti şi jandarmi. Cu promisiunea că nu mai pozez, am reuşit să îmi continui periplul.
Coloana maşinilor care ies din Bucureşti avea coada undeva pe la mijlocul distanţei între Piaţa Presei Libere şi Arcul de Triumf, şi doar un ochi ager ar fi putut să vadă casele ţăranilor noştri aşezate după regiuni în incinta Muzeului Satului. Însă steagurile României şi ale NATO puse pe fiecare stâlp se văd foarte bine, având o simetrie aproape perfectă.
De la Arcul de Triumf şi până la Piaţa Victoriei, şoseaua Kiseleff este rezervată doar delegaţiilor la summitul NATO şi pietonilor. Asfaltul arată ca abia turnat, trotuarul are borduri noi, pista pentru biciclişti este trasă la linie, iar pe stânga şi pe dreapta, admiri casele, unele ocupate de ambasade, altele de oameni mai înstăriţi, dar şi una folosită ca sediu de PSD.
Culoarul unic este tăiat şi de bulevardul Ion Mincu, unde, în colţul parcului Kiseleff, stă statuia lui Delavrancea, cu capul plecat. Probabil în semn de salut al distinşilor oaspeţi, ori amintind tuturor că strămoşii noştri s-au condus după crezul „capul plecat, sabia nu-l taie“.
Parcul Kiseleff are ceva din aerul occidental, toată şoseaua Kiseleff reuşind să inducă celui care trece pe acolo că nu este în Bucureşti, România, ci undeva în Vestul Europei.
Maidanezul buclucaş
La doar doi paşi de coloanele cu oficialităţi, câţiva părinţi au ieşit impasibili la plimbare cu copiii, iar băieţii din curtea Şcolii Nr. 11 joacă o miuţă, nestingheriţi de elicopterul care zboară pe deasupra lor. Până şi statuia unui filosof iranian stă gânditoare şi indiferentă la evenimentele istorice care se desfăşoară în jurul ei.
La câţiva paşi de Piaţa Victoriei, în faţa Muzeului Ţăranului Român, câteva femei se pozează lângă straturile cu flori pe care abia le-au plantat. O domnişoară, profitând de faptul că grădinăresele au distras atenţia jandarmilor, a vrut să traverseze „culoarul unic“, dar a fost oprită la timp de fluierul unui poliţist. Ştia că traversarea se face numai prin intersecţii cu acordul poliţistului, însă şi-a încercat norocul.
Piaţa Victoriei am văzut-o pentru prima oară goală, locurile de parcare erau libere, ocupate doar de un afiş gigantic al Summitului.
Pe Calea Victoriei, numărul forţelor de ordine este impresionant. Cum m-au văzut cu aparatul de fotografiat, au şi venit la mine. După ce m-am legitimat, unul dintre, mai în glumă, mai în serios, mi-a spus: „Îţi sar banii?“ Au văzut că nu sunt „terorist“ şi mi-au dat drumul.
Aş fi băut un ceai fierbinte la Galeriile „Vasiliada“, era şi frig, dar, la fel ca majoritatea locaţiilor de pe Victoriei, era închis.
Nu fac prea mulţi paşi că apare un câine care trece printre doi jandarmi, traversează culoarul şi dispare după un bloc. Totul a fost aşa de rapid că toţi au rămas uimiţi şi fără reacţie. Probabil îşi imaginau ce s-ar fi întâmplat dacă maidanezul ar fi apărut trei ore mai târziu prin faţa lui George W. Bush.
În parcul Nicolae Iorga, o bătrânică stătea pe bancă şi privea, fără un interes anume, la ce mai era nou pe Calea Victoriei. Nu părea nici uimită, dar nici dezinteresată, probabil a văzut multe până la vârsta ei.
„Pe aici nu se trece!“
Piaţa Revoluţiei am găsit-o pustie, doar din loc în loc, câţiva jandarmi şi poliţişti. Singurele haine verzi de soldat erau ale unui trecător, care probabil a vrut să se îmbrace în pas cu evenimentele. În rest, militarii nu şi-au făcut apariţia, şi nici tancurile nu au fost scoase pe străzi, aşa cum s-a întâmplat la Riga, capitala Letoniei, la summitul NATO de acum doi ani.
Magazinul Victoria mustea de cumpărători. Peste drum, din maşinile lor cu gemuri fumurii, oaspeţii pot vedea câteva cadre cu Bucureştiul Vechi în reparaţii. Înainte de a ajunge la celebra Casă a Poporului, ei au de traversat şi Dâmboviţa, cu ale ei ape mereu tulburi.
Aici, în preajma Palatului Parlamentului, am terminat şi eu călătoria. Perimetrul din jurul uriaşei clădiri, acolo unde are loc summitul, este tărâm interzis, numai cei acreditaţi sau direct însărcinaţi cu organizarea au voie să se apropie.
Asta ar trebui să vadă cei 6.500 de oaspeţi. Poate la viteza cu care trec delegaţiile, nu vor observa mai nimic, dar totuşi bine că avem ce arăta.
