Despre meşterul de cruci din Săpânţa, Dumitru Pop, zis Tincu, ucenicul renumitului sculptor, pictor şi poet popular Stan Ioan Pătraş, creatorul Cimitirului Vesel de la Săpânţa, Maramureş, s-a tot scris. Publicaţii interne şi internaţionale au făcut cunoscute opera de-o viaţă a lui Pătraş şi, după moartea maestrului, povestea casei memoriale a acestuia, rămasă în grija meşterului Pop. Nu s-a scris însă un rând despre familiile acestor artişti populari, soţii şi copii, obişnuite să-i privească cu emoţie din spatele camerelor de filmat, să colecţioneze conştiincios articole din presă cu numele acestora, ori să le ducă dorul cu prilejul călătoriilor în ţară şi străinătate, la expoziţii, târguri, concursuri, invitaţii oficiale. Citiţi în cele ce urmează despre viaţa unor astfel de oameni care, fără să aleagă ei asta, au în fiecare zi moartea în faţă, poartă responsabilitatea unei misiuni nu tocmai uşoare - aceea de a păstra vie amintirea unică a meşterului Pătraş - şi care, în ciuda tuturor greutăţilor, zâmbesc. Sunt veseli.
O femeie înaltă, zveltă, lasă să i se vadă pentru câteva clipe chipul din spatele unei perdele albe, prinsă la uşa de la intrare. Cât timp bărbatul ei, meşterul Pop, dă bineţe vizitatorilor şi ne îndeamnă să intrăm în Casa memorială „Stan Ioan Pătraş“, femeia îşi vede de treabă într-o bucătărie de vară. O pală de păr închis la culoare, prins în coadă, se mută când pe un umăr, când pe celălalt, în funcţie de mişcările mâinilor, care îşi caută de lucru deasupra unui aragaz. Zăbovesc pentru câteva momente în casa cu cerdac a maestrului Pătraş, după ce observ cu atenţie icoanele şi farfuriile pictate cu migală, sculpturile, obiectele de mobilier simple, dar ochioase prin cromatica diversă şi personajele surprinse în mişcare. O casă memorială cum n-am mai văzut până acum şi care, la prima vedere, lasă impresia unei locuinţe vechi maramureşene, însă, odată descoperită pe dinăuntru, cu tot cu bogăţia lucrurilor familiei Pătraş şi a amintirilor agăţate în rame pe pereţi, nu poate fi dată uitării.
Din cerdacul umbros, pe la jumătatea distanţei dintre casa-muzeu şi clădirea din care mai devreme ieşise gospodina casei, se vede bustul meşterului Pătraş (ridicat de câţiva ucenici înainte să moară, în 1977), care îşi veghează casa şi pe toţi ai săi, la fel ca în vremurile când trăia şi veselea oamenii cu vorbe bine ticluite şi un fel aparte, optimist, de a vedea viaţa.
Amintirea lui Stan Ioan Pătraş - mai vie ca oricând
„Bătrânul Pătraş nu a murit, el e încă prezent, pentru că…“, îmi spun în timp ce admir sculpturile din atelierul aflat în curte, însă gândurile îmi sunt curmate de prezenţa femeii. Se strecoară în linişte pe o cărăruie care duce spre grădină, pe lângă atelier, fără să mă atenţioneze că fac prea multe fotografii, sau că nu am voie să ating exponatele din lemn - cruci vesele, sculpturi, bucăţi mari din esenţe tari, care aşteaptă să fie modelate şi pictate. La întoarcere mă priveşte direct în ochi. Îmi zâmbeşte. O salut şi mă invită să iau loc pe o bârnă groasă din lemn vechi, lungă, lipită de casa lui Stan Ioan Pătraş.
O cheamă Irina Pop, este soţia lui Dumitru Pop şi mama a două fete frumoase - Anamaria şi Irina. Coincidenţă sau nu, meşterul Pătraş a avut tot două fete, dintre care doar una mai trăieşte, la Sighetul Marmaţiei. Despre familia răposatului aflu doar atât: „După moartea lui Stan Ioan Pătraş, soţia lui a mai trăit trei ani, şi ea a vrut ca soţul meu să vină să o ajute în gospodărie, pe care noi am cumpărat-o în 1993. Familia lui Pătraş l-a iubit foarte mult pe soţul meu. Chiar şi acum, după ce a vândut casa, fiica maestrului, care trăieşte la Sighet, spune mereu când ajunge la noi că ea a venit acasă. De când a fost vândută casa, în 1980, Muzeului din Sibiu, de către cele două fete ale meşterului, de atunci nu s-a mai schimbat nimic la ea. Spiritul lui Pătraş parcă ar fi aici şi ne spune că îşi doreşte să fie, să dăinuie gospodăria aceasta şi ceea ce a creat el pentru săpânţeni şi pentru o ţară întreagă. Ceea ce ne-a lăsat meşterul este o comoară pentru noi, românii“, deşiră Irina Pop firul poveştii ţesute în jurul casei memoriale, aflate la cca 220 m de Cimitirul Vesel.
„Aşa e soarta… ce ţi-i scris, aia ţi-e împărţit“
Modestă, devotată familiei şi predecesorilor săi, soţia meşterului de cruci vesele preferă să vorbească despre valorile şi tradiţia locurilor natale, despre munca soţului său, despre copilele ei, de parcă ea, ca fiinţă, nici măcar nu ar exista. „Eu sunt mulţumită. Aşa e soarta… ce ţi-i scris, aia ţi-e împărţit“, mărturiseşte femeia.
Şi mai multe nu spune. Atâta doar că în mintea absolventei de studii liceale (profil matematică-fizică) exista o altă imagine asupra destinului. Asemenea unui fost sportiv de performanţă bine antrenat (în timpul liceului a practicat atletism), s-a dovedit a fi o atletă de cursă lungă. O supravieţuitoare.
Cât priveşte statutul de soţie a unui artist popular - „pot să zic că-l ajut, nu-l stresez, îl las să lucreze. Acasă este întotdeauna plin. Eu mă ocup de musafiri în locul dânsului. Zi de zi vin oameni, chiar şi iarna. Am avut turişti în prima şi a doua zi de Crăciun şi în perioada Paştilor. Vin fel de fel de oameni. Cu unii ţi-e drag să vorbeşti, alţii nu sunt foarte entuziasmaţi de ceea ce văd şi zic că ce să vadă ei în două camere? După ce stau cu ei, le povestesc, îmi dau dreptate şi spun că le-ar fi părut rău dacă nu ar fi zăbovit aici câteva momente“, adaugă soţia lui Dumitru Pop.
Femeia mai spune că nu-şi însoţeşte niciodată soţul în călătoriile lui, „pentru că cineva trebuie să rămână acasă. Acum sunt bucuroasă că are cine merge cu el. Anamaria e mare şi îşi însoţeşte tatăl“. Irina Pop are grijă ca tot timpul straiele tradiţionale să fie la îndemână, curate şi scrobite, pentru că nu se ştie când o cameră de luat vederi sau obiectivul vreunui aparat de fotografiat curios doreşte să surprindă o mostră din Săpânţa, mai ales că, după cum spune doamna Pop, „este o bună ocazie de a arăta ţării întregi portul nostru tradiţional, pentru că nu putem să ne limităm doar la câştig, trebuie să ne arătăm şi frumuseţile noastre“.
„Mă zbat de dimineaţa până seara“
În timp ce vorbeşte, femeia îşi priveşte cu drag fiica cea mică care se joacă în curte, cu o altă fetiţă din vecini. Irina cea mică şi tăcută este numai zâmbet, la fel ca şi sora ei mai mare, Anamaria. Cele două fete au părul mamei, pe care îl ţin fiecare prins în câte o coadă, la spate. Despre Ioan Stan Pătraş, Anamaria vorbeşte la prezent: „Este un om vesel. Datorită lui există Cimitirul Vesel şi Săpânţa a devenit cunoscută în ţară şi peste tot în lume“. Cât priveşte îndeletnicirea tatălui, bizară pentru mulţi, aceea de a lucra cruci funerare, mama şi cele două fete spun că nu li se pare nimic ciudat şi că sunt obişnuite să vadă zi de zi cruci pe lângă casă. „Eu sunt obişnuită, nu mi-e frică. Sunt mulţi care mă întreabă dacă nu mă tem aici, cu atâtea cruci în jur. Nu am de ce. Mai ales că i-am cunoscut pe cei cărora soţul meu le face crucile. Ştiţi cum e la sat, radio şanţ funcţionează foarte bine, babele stau la colţ de stradă şi bârfa ajunge imediat“, se amuză femeia cu prieteni cam peste tot în ţară şi în străinătate. Când nu reuşeşte să comunice în limba română, femeia ghid le vorbeşte străinilor în engleză sau franceză, însă tare i-ar plăcea ca, pentru câteva zile, să fie în locul lor şi să viziteze mănăstirile din Bucovina, mai ales Voroneţul, după cum mărturiseşte.
„Mă zbat de dimineaţa până seara“, aşa îşi petrece timpul soţia meşterului Pop din Săpânţa. Alături de familie, la munca câmpului şi în preajma turiştilor, totdeauna prezentă acolo unde este nevoie de ajutorul său, iar contribuţia sa în a face cunoscut numele şi munca lui Stan Ioan Pătraş, cât şi a meşterului Pop, este semnificativă, chiar dacă femeia nu apare niciodată în fotografiile oficiale sau la evenimentele de vază. Se mulţumeşte cu impresiile meşterului şi ale fiicei celei mari, la întoarcere, şi e fericită dacă ei sunt fericiţi. În rest, îşi vede de treburi; iarna, mai ales, ţese cergi sau trăistuţe sau tricotează pulovere. Şi gânduri… vesele.
