Supraviețuitori ai marii foamete din Moldova

Dezastrul lăsat de război şi bolile cu care s-au întors soldaţii de pe front păreau că vor rămâne în urmă, însă din vara lui 1945 seceta a început a-şi arăta, uşor, colţii ameninţători. Doi ani buni nu a plouat în judeţele Moldovei, iar o mămăligă vârtoasă se făcea doar duminica şi la sărbători. În restul zilelor, oamenii se hrăneau cu cir, puţin lapte şi chiar ştir, lobodă şi alte buruieni, copiii erau subnutriţi, abia mergeau şi foarte mulţi au fost trimişi în alte zone ale ţării pentru a nu muri de foame. Marea foamete din anii ’46-’47, de neimaginat astăzi, este rememorată cu durere de către copiii de atunci, bătrânii de astăzi.

După război, oamenii rămăseseră cu boli, cu bordeie făcute una cu pământul de bombardamente şi fără prea multe animale sau provizii. În schimb, mii de vagoane cu cereale şi alte alimente de bază gâfâiau spre est, în contul „despăgubirilor de război”, deşi România se afla în tabăra învingătorilor. 

Primele semne ale crizei alimentare au apărut în toamna lui ’45, când, din cauza secetei din vară, producţia de cereale a fost foarte mică, iar autorităţile au făcut un prim apel la „bunăvoinţa” Moscovei. A urmat o iarnă grea, plină de lipsuri, iar apoi oamenii au așteptat în zadar să plouă şi să iasă de sub colb porumbul şi grâul. Disperați, ţăranii au semănat din nou, în iulie, în speranţa că totuşi cerul şi-ar scutura mila peste ei. 

„Copiii nu mai puteau merge de foame”

Tanti Maria Ciubotaru avea 9 ani în 1946 şi, deşi nu provenea dintr-o familie numeroasă, a simţit din plin lipsurile vremurilor. De loc din Mogoşeştii din apropierea Iaşiului, bătrâna adusă de spate locuieşte acum în Horpaz, Miroslava, şi îşi aminteşte cu lacrimi în ochi de greutăţile de atunci. „Doi ani nu a plouat deloc, abia spre al treilea an a început a curge apa binecuvântată. Eram în familie doi copii şi tot era greu, dar vă daţi seama unde erau şapte, opt copii! O soră a lui tataia avea nouă copii şi cu ei doi se făceau 11 la masă; era vai ş-amar de bieţii copii, nu mai puteau merge, pentru că nu mai aveau vlagă în ei. De unde să aibă dacă nu aveau ce mânca? De ei s-a îndurat tataia şi i-a ajutat. Dar cum? Tataia muncea de ani de zile la un boier, Niculescu, din Mogoşeşti. Iar la începutul lui ‘46, după un an în care nu s-a făcut aproape nimic pe câmp, s-au terminat şi proviziile, am primit ajutor de la boier 300 kg boabe de porumb. Şi de-acolo tataia i-a dat şi surorii lui 100 kg ca să nu moară copiii”, mărturiseşte emoţionată tanti Maria, pe care am întâlnit-o cu ajutorul părintelui Adrian Amaziliţei, preot paroh la Horpaz.

Mămăligă se mânca doar duminica

Salvarea oamenilor a venit de la animale. Cei care mai rămăseseră după război cu vreo văcuţă ori nişte oi au supravieţuit: „Noi aveam o văcuţă cu lapte, 15 oi şi să zic că am dus-o mai binişor”, zice bătrâna. Pentru ceilalţi, disperarea pur şi simplu ţipa din buza bordeielor, iar capii familiilor îşi luau lumea în cap spre alte judeţe, de unde se întorceau, după două, trei luni, cu doi, trei desagi cu boabe de porumb, niscaiva fasole şi poate nişte cartofi. 

Dar ce însemna acest binişor, ne-a povestit tanti Maria tot cu emoţie în glas: „Mamaia închega laptele, iar dimineaţă beam o cană cu lapte şi mâncam o bucăţică de brânză. La amiază, făcea cir (o mămăligă foarte moale, zemoasă, la care se foloseşte mult mai puţină făină faţă de o mămăligă obişnuită, n.r.), şi în cirul acela frământa câte o bucăţică de brânză pentru fiecare. Şi seara era la fel. Ne şi miram cum putea Dumnezeu să facă aşa o minune ca vaca aceea, care nu avea ce mânca pe câmp, să ne dea şi lapte. Puţin, dar era. Şi atât mâncam în timpul săptămânii. Mămăligă, cum ştiţi că o facem acum, mai vârtoasă, se făcea doar duminica, iar alături, o dată sarmale cu păsat, altă dată şi foarte rar câte un puişor. Şi aşa ni se părea că atunci eram în ziua de Paşti. Dar unde erau copii mulţi, apoi vă daţi seama cât de greu era de dus?” 

„Goliciunea mai încongiură, dar foamea dă de-a dreptul”

Nenorocirea din timpul războiului şi al foametei ce i-a urmat a trăit-o şi Gheorghe Macovei, născut în 1937: „Aveam patru oi, iar eu fiind de 9 ani, mai măricel decât ceilalţi trei fraţi, mergeam cu oile pe câmp să pască. Dar ce să pască? Nici rădăcini nu mai erau, câmpul gol. Se băgau una într-alta ca să se sprijine, iar dacă te uitai în zare, temperatura juca ca la gura cuptorului, atât era de cald. Dar chiar şi aşa, rumegând doar rădăcini sau ce mai găseau, dădeau olecuţă de lapte şi oile, şi vacile. Aşa au scăpat mulţi copii cu viaţă. Sau se ajungea ca pentru o călda­re - două de grăunţe să-şi dea grădina şi să rămână numai cu butia casei, cu bordeiul. Îşi vindeau grădinile, pământurile pe te miri ce. Ca să vă daţi sama de cât era de mare disperarea după de-ale gurii şi cât de tare durea foamea...” 

Imaginea dezastrului din agricultura anului 1946 este prezentată tot de nenea Gheorghe: „Umblai câte un hectar întreg ca să strângi o căciulă de spice, le frecai în mâini şi fierbeai direct boabele sau le râşneai. Dar de cernut, nu mai cerneai, că nu aveai ce... Aveam un vecin, un moşneag, la care petreceam mult timp, care avea în zămnic o râşniţă cu piatră, şi după fiecare răşnire strângea resturile. Într-o zi, acolo fiind, făcuse mămăliguţă şi avea el, aşa, o vorbă domoală: «Vină, uăi, Gicî şî mânâncî». Dar ce să mănânci, că mămăliga era diferită de alte zile, avea nişte ţepi, aşa, în sus, nişte ciulini. Ce făcuse săracul om? Râşnise nişte ovăz, care e păios, şi aşa a făcut mămăliga, fără să mai cearnă, pentru că n-ar mai fi rămas cu nimic”. 

Este o vorbă, pe care tot de la Gheorghe Macovei din Horpaz am aflat-o: „Goliciunea mai încongiură, dar foamea dă de-a dreptul”. Adică, dacă nu ai ce îmbrăca, „mai pui un ţol, mai coşi o ogheală în picioare, un petic în genunchi, dar cu foamea nu te joci şi nu o poţi amăgi”. Şi pentru că foamea era tare rea şi o lua de-a dreptul, oamenii mâncau ce găseau. „Mâncau ce le ieşea în cale, holbură fiartă, opărită, buruieni; unii mâncau şi se umflau, alţii mâncau lacom după o periodă de nemâncat şi făceau tot felul de boli sau chiar mureau. Ferească Dumnezeu să mai întâlnim aşa ceva. Acum mâncăm pulpe, mici, tot felul de mâncăruri şi ne plângem. Dacă s-ar fi găsit pe timpul foametei pâinea asta care se aruncă la gunoi acum, se bătea lumea pe ea”, e de părere nea Gică.

Codru-i frate cu românul

Ca şi tanti Maria, nenea Gică a copilărit tot la Mogoşeşti, în buza pădurii, iar pădurea a salvat pe mulţi oameni de la foamea grea şi chiar de la moarte. „Veneau oameni din alte sate, de la şes, să strângă frunze de stejărel să ducă la vite pentru că le mureau de foame. Noi aveam voie să intrăm cu animalele în pădure, mai găseau acolo ceva de mâncare, pentru că în rest pământul era gol. Păi dacă găseau câte un cireş sălbatic, tăbărau pe el ca albinele sau îl tăiau cu totul şi-l luau să-l ducă acasă la copii”, spune bătrânul Macovei, fost clopotar la biserica din sat. 

Tot în pădure, „care era pădure, nu ca acum”, după cum spune tanti Maria, oamenii găseau bureţi, mere pădureţe, alune, cireşe şi zmeură sălbatică, flori de tei. Chiar dacă mai mult îşi amăgeau stomacul pentru că „nu prea ţineau de foame”, acestea erau mană cerească pentru muritorii de foame. 

Copii plecaţi cu trenul foamei

De cealaltă parte a judeţului, la Belceşti, unde pădurile lipseau, oamenii au suferit şi mai mult pentru că erau nevoiţi să-şi trimită copiii din bătătură. „Statul lua copiii celor care nu mai aveau deloc provizii şi îi duceau în Oltenia, în Ardeal, parcă şi prin Constanţa, acestea erau zone mai puţin afectate de secetă, iar copiii erau integraţi în familii sau în centre speciale. Unii nici nu s-au mai întors, au dat de bine, şi dacă familiile erau fără copii, i-au şi înfiat. Eu însămi am fost cu sora în casa unui maior în Bucureşti, iar fratele undeva prin Oltenia. Şi părinţii erau oameni gospodari, nu era vorbă că nu munceau, dar pur şi simplu s-au terminat toate alimentele, tot, ploaia nu mai cădea ca să avem speranţă, ne-au urcat în tren... Am scăpat astfel de mâncat ştir, lobodă, coada vacii, susai sau mierea ursului; cam asta mâncau săracii oameni rămaşi, mămăliga era o delicatesă, laptele la fel... te rugai de vacă să dea o cană cu lapte. Nu mai zic că şi fântânile secau...”, a povestit şi Elena N. Soţul acesteia îşi aminteşte cum dădeau la animale cocenii de porumb, tocaţi şi amestecaţi cu sare, pentru a avea bietele vite după ce bea apă, sau cum mergeau kilometri pe jos ca să schimbe câte un animal pe doi-trei saci de cereale. Ori cum oamenii mâncau, de foame, de pe brazdă, grăunţele tratate cu petrol primite pentru însămânţarea terenurilor. 

Şi, parcă nu era destul, după război şi foamete, a fost şi boală, tifos adus de soldaţii care s-au întors de pe front (mureau câte doi-trei dintr-o casă), iar lipsa alimentelor a dus şi la o creştere necontrolată a preţurilor. O perioadă grea din istorie pe care oamenii, câţi mai sunt care să păstreze vie mărturia acelor vremi, speră că nu va mai fi trăită vreodată. „Acum, tineri şi adulţi în toată firea, în loc să meargă la muncă, umblă cu prostii, cu spectacole pe la televizor, lumea a devenit tot mai rea şi duşmănoasă. Asta e munca? Nu prea ştiu ei ce înseamnă să munceşti cu adevărat şi să nu ai. Nu se mai gândesc nici la Dumnezeu, nici la cinste... Dar ce vorbesc eu de tineret, că şi bătrânii s-au stricat! Şi peste toate acestea, mai vin şi bolile astea toate, ne împuţinăm. Apoi, vă daţi seama, câte boli sunt acum şi cu covidul ăsta, o foamete ne mai trebuie... Doamne fereşte!”, încheie nenea Gheorghe ridicându-şi ochii în înal­tul cerului. Nori negri s-au adunat de ploaie, iar trei zile la rând, cel puţin în partea aceasta de ţară, pământul s-a îndestulat de apă. 

Cauzele foametei din anii 1946-1947 

Seceta prelungită a fost însă doar una dintre cauzele care au dus la înfometarea poporului. Urmările războiului, noua orânduire interesată mai mult de cum să se instaleze mai bine la putere, ocupată şi cu viitoarele alegeri, respectiv „obligaţiile“ ţării către soldaţii „eliberatori“, sunt alte cauze evidenţiate de istoricul şi cercetătorul Florian Banu în lucrarea „Calamităţi ale secolului al XX-lea: foametea care a devastat Moldova în 1946-1947 în Arhivele Securităţii”: „Pentru satisfacerea necesităţilor Armatei Roşii, România livrase până la 31 mai 1945 următoarele cantităţi de alimente: 15.357 vagoane de cereale şi derivate, 10.407 vagoane de leguminoase şi zarzavat, 1.885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 124 vagoane de produse lactate, 88 vagoane de peşte, 27 vagoane cu delicatese şi 20 vagoane cu fructe şi derivate. Pentru executarea art. 11 din Convenţia de Armistiţiu România mai livrase, în acelaşi interval, 34.988 vagoane de cereale, precum şi 8.662 bucăţi vite. În afară de livrările şi restituirile făcute de România în baza art. 10, 11 şi 12 ale Convenţiei de Armistiţiu, cantităţi importante de bunuri au fost ridicate de Armata Roşie şi scoase din ţară. Trupele ruseşti au fost surprinse de abundenţa de alimente din România şi rapoartele trimise la Moscova descriau ţara ca pe una în care curg laptele şi mierea şi, ca urmare, pretenţiile sovietice au devenit, treptat, exorbitante. Din cauza livrărilor importante pentru întreţinerea armatei sovietice şi pentru îndeplinirea condiţiilor armistiţiului, populaţia civilă din România nu mai primea pâine, în iunie 1945, decât una-două zile pe săptămână”. Potrivit istoricului, cea mai afectată zonă a fost Moldova, iar de aici judeţele Iaşi, Fălciu şi Vaslui. Populaţia rurală locuia în mare parte în bordeie, întinse zone erau minate şi lipseau cu desăvârşire alimentele. Însă de foame grea au suferit şi cei din Dorohoi.

Primele cazuri de moarte prin înfometare, mai ales în rândul copiilor, încep să fie raportate în august 1946, când situaţia devenise de nesuportat: „În decembrie 1946, Inspectoratul de Jandarmi Suceava raporta că, din cauza lipsei cerealelor, o parte din populaţie se «hrăneşte» cu apă şi sare, iar în comunele din judeţul Dorohoi oamenii mâncau doar o dată pe zi (…). Legiunea de Jandarmi Bacău raporta în 30 decembrie 1946 că «sunt foarte dese cazurile când sunt văzute pe uliţele satului femei cu copii în braţe plângând de foame» (…). Legiunea de Jandarmi Buzău raporta că, până la 1 ianuarie 1947, s-au înregistrat 400 cazuri mortale din cauza foamei şi menţiona că, după unele informaţii, numărul morţilor ar fi mai mare, dar medicii preferă să treacă în acte drept cauză a morţii frigul. Se menţiona că în regiunile de munte sunt locuitori care ling sare şi beau apă pentru a-şi prelungi zilele”, notează, în aceeaşi lucrare de cercetare din arhivele Securităţii, istoricul Florian Banu. 

1,2 milioane de hectare grav afectate de secetă 

În România zilelor noastre, seceta a afectat în special culturile însămânţate în toamnă, însă ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale, Adrian Oros, susţine că suprafeţele nu depăşesc 1,2 milioane de hectare. „Secetă este în toată Europa şi afectează în primul rând tot ceea ce s-a însămânţat în toamnă. Discutăm de 2,9 milioane de hectare care au fost însămânţate în toamnă, dar în pre-evaluările pe care le avem nu vor depăşi 1-1,2 milioane de hectare suprafeţele care sunt grav avariate, vom şti exact situaţia în aproximativ 10 zile”, a declarat marţi, 6 mai, ministrul Oros. Demnitarul a spus că vor fi monitorizate în continuare stocurile, iar dacă va fi nevoie „se vor lua măsuri extreme ca să ne asigurăm că toate alimentele de bază de care cetăţenii României au nevoie vor fi în cantităţi suficiente pe toată perioadei crizei şi postcriză“. 

România are aproximativ 8 milioane de hectare de teren arabil, suficient ca în condiţii optime de exploatare să poată hrăni 80 de milioane de persoane, însă doar 1,4 milioane de hectare sunt irigate. Pe de altă parte, specialiştii în siguranţă alimentară ai ONU au avertizat că, la nivel mondial, cel puţin 256 de milioane de oameni sunt în pragul înfometării, iar numărul va creşte în urma pandemiei de COVID-19.