Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Tăcerea, puterea ziditoare a Mănăstirii Găvanu

Tăcerea, puterea ziditoare a Mănăstirii Găvanu

Galerie foto (14) Galerie foto (14) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 17 Aug, 2022

La Mănăstirea Găvanu, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, după cuvânt, Dumnezeu pare a fi așezat tăcerea ca o a doua mare putere a lumii. Acolo pustiul s-a făcut pe sine pustie. Adică loc în care omul se trezește, ceea ce este relativ și înșelător se rezolvă, iar sufletul căutător al adevărului își descoperă calea spre lumină. Nicăieri ca la Găvanu tăcerea nu pare a fi mai profundă. De aceea, trăsăturile ei poartă chipul veșniciei. Doar întâmplătorii și indiferenții turiști ajunși aici rămân prizonierii vorbirii superficiale, purtători ai metehnelor prezentului, pe care le cară cu ei pe unde merg.



Nimic din tot ceea ce am citit despre acest loc nu întrece descrierea pe care i-o face Alexandru Vlahuță în volumul „România pitorească”, pe care îl publica în 1895. După mai bine de un veac după el, am urcat și noi, cu greu, „tihăraiele umbrite ale Cireșului, maluri de sigă sparte de puhoaie, (cu) brazi de înălțimi uimitoare, (cu) fagi stufoși cu ramuri încărcate de jir, pe dâmburi deschise”, auzind cum se zbat în vale „vâjâind, undele zbuciumate ale Jgheabului”. Astăzi însă, drumul acesta, străjuit de lespezi uriașe de piatră, gata-gata să lunece în orice clipă peste tine, ni se pare mai degrabă o inițiere. Cale pe care, dacă reușești să o parcurgi, trecând prin cele trei porți care străjuiesc proprietatea mănăstirii, dobândești, tăcând, puterea de a descoperi lumina și adevărul pustiei, care încep să te locuiască.

Un pic de istorie

Mănăstirea Găvanu, cu hramul lăcaşului cel mare „Adormirea Maicii Domnului”, și al Paraclisului „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, are un istoric ce pare a începe la 1707, când s-a ridicat o bisericuță de lemn în Fundu Găvanului, în punctul „La lăstuni”, între două izvoare. Poienița și pădurile din jur fuseseră donate de Moise Ignat Beșliu, pe vremea Episcopului Damaschin al Buzăului, mare cărturar și susținător al cuvântului tipărit. Într-un inventar din 1863, întemeierea schitului de călugări este consemnată la 1708. Se presupune însă că ctitoria ar fi aparținut unor pustnici din zonă, fiind ridicată cu mult înainte de veacul al 18-lea. De-a lungul vremii, din cauza stricăciunilor provocate de ape, a profanărilor sau incendierii de către turci (în 1821, urmărindu-i pe grecii eteriști ajunși la Găvanu, i-au măcelărit și pe oierii și negustorii buzoieni refugiați acolo, printre ei aflându-se şi renumitul boier Ene Hrisoscoleu), schitul a fost mutat mai jos, unde a fost ridicată o a treia biserică de lemn, în 1828. Aceasta a fost pictată de Nicolae Zograv și Ioan Andronicescu din Sibiciu. Printre ctitori s-a numărat și starețul Elisei de la Poiana Mărului. În 1855, Gheorghe Vasilescu și Dumitrache Mehtupciu îi pictează pronaosul. Tradiția spune că superba catapeteasmă ar fi fost adusă de la Sankt-Petersburg. Secularizarea averilor mănăstirești din timpul lui Cuza l-a deposedat de toate proprietățile, schitul aproape pustiindu-se. O oarecare revigorare a vieții monahale a avut loc în perioada interbelică și în anii 1944-1969, după care vreme de 30 de ani doar o maică, Magnezia, a mai avut grijă de așezământ. Abia în 1990 a fost reactivat, prin aducerea câtorva frați tineri călugăriți la Mănăstirea Ciolanu. În prezent, obștea de aici numără două maici și un părinte duhovnic. În 1793, în această mănăstire funcționa o școală de copiști, ieromonahul Visarion fiind unul dintre ei. Se mai spune că, vrăjită de peisaj, regina Maria ar fi intenționat să ridice în poiana mănăstirii un palat.

Rugăciuni și împliniri

Ajunși, în sfârșit, în curtea mănăstirii și discutând cu viețuitorii ei, am realizat că și pentru noi, neînsemnați mărșăluitori citadini prin tranșeele prezentului, dragostea adevărată nu poate fi iluzie, ci, dimpotrivă, o biruire a ei; că, într-adevăr, vorba scurtă este bogăția omului; că Dumnezeu îți dă, doar dacă I te dăruiești Lui; că aici, micile obsesii devin mari neliniști, ori că, dacă nu stăruiești în tăcere, nu vei înțelege că ești conectat la jur-împrejur și la cer. Și asta pentru că într-un asemenea loc timpul își pierde dimensiunile. Se scurge aproape liniar și tot ceea ce faci sau gândești, tot ceea ce s-a petrecut, se petrece sau se va întâmpla este doar un continuu prezent. La Găvanu, duhul metabolizează totul. Dăruieşte râvnă nevoitorilor și celor ce se încumetă să ajungă la mănăstire suficientă iscodire interioară, ca să poată spune, cu gând de curăție: „În sfârșit, eu!”

Maica stareță Haralambia Ghiță, monahie din 1994, trecând mai întâi prin școala Agapiei, a ajuns aici în 2007, înlocuindu-i pe călugării care se nevoiau la Găvanu după 1990. Ne-a vorbit mai înainte de toate despre icoana Maicii Domnului din sfântul lăcaş: „După ce biserica mănăstirii, care se afla mai la vale de actualul amplasament, a fost arsă de turci, călugării, derutați, nu știau unde să ridice noul lăcaş. Atunci, icoana Maicii Domnului a ieșit din biserica arsă și s-a așezat într-un brad, care creștea pe locul unde se află actuala biserică. Acolo era dorința ei să se ridice biserica nouă”. Obștea numără trei viețuitori: stareţa, maica Mina și părintele duhovnic Sofian: „Noi, maicile, am venit de la Agapia. Locul acesta este ideal pentru smerire, pentru că tot ce ne înconjoară este o mare rugăciune! Tot ce mișcă aici este comuniune. Rugătorii, buruienile, copacii, dacă nu ne-am afla în legătură cu Creatorul, ne-am usca. Toți tindem spre cele cerești, căci, în definitiv, îndumnezeirea este menirea noastră pe pământ. De aceea și treburile pe care le facem le împletim cu rugăciunea. Dar, deși trăim în pustie, păcătuim. Mai ales cu gândul. Uneori, cei ce ne vizitează lasă porțile deschise și ne fug oile, caii, vacile, după care alergăm câte o zi întreagă. Și lucrul acesta ne supără. De fiecare dată părintele Sofian, duhovnicul nostru, face Acatistul Sfântului Mina, și totul se rezolvă. Aici am trăit forța rugăciunii, pe care o simt toți cei ce ajung la noi”. În zonă s-au nevoit pustnici, despre care nu se știe mare lucru: „Mănăstirea, deși este veche, nu are cimitir. Unii dintre ei vor fi fost sfinți, iar noi le călcăm neștiutori mormintele pierdute prin iarbă! Aici se petrec minuni, despre care nici nu știu dacă este bine să vorbesc. Icoana noastră a Maicii Domnului, făcătoare de minuni, puțin cunoscută de lume, ne-a ajutat să punem acoperiș bisericii în care ploua. După ce ne-am rugat ei, la scurt timp, arhiepiscopia ne-a trimis o echipă de muncitori. Apoi, deși nu aveam bani, am primit materialele de care aveam nevoie. Înainte de aceasta, o vacă s-a înecat cu un măr și era gata-gata să moară. Dar, prin rugăciunile noastre, Maica Domnului a rezolvat problema. Fără laptele animalului, nu prea aveam ce să punem pe masă muncitorilor. Aici, între noi, vorbim încet și cu puține cuvinte. Personal, mă rog sfinților. Încep cu Sfântul Haralambie, apoi cu Drepții Iosif și Asineta, pentru că pe mine m-a chemat ca rasoforă Asineta, care a fost în Vechiul Testament soția lui Iosif cel Preafrumos, apoi Sfinților Adrian și Natalia, pentru că, înainte de călugărie, m-am numit Adriana. Și sfinții îmi răspund. La scurt timp după ce am ajuns aici, am rămas fără făină. La noi este greu cu pâinea. Exact atunci, un domn a venit până la garajul nostru, care se află la câțiva kilometri de mănăstire, cu mai mulți saci de făină și de pâine, de unde i-am preluat noi cu caii. Și uite așa am trăit o minune! Rugăciunea este însă și jertfă. Dacă avem credință, trecem peste orice încercare. Cei care au pătimit în închisorile comuniste, dacă nu aveau rugăciunea tăcerii, nu rezistau. Părintele Proclu spunea că este mai bine să tăcem și să ne rugăm”, ne mărturisește maica stareță Haralambia.

Sugrumarea nădejdii

La Găvanu, cuvintele multe nu-și află rostul. În puținătatea lor descoperim însă adâncimea trăirii tăcerii. Părintele duhovnic Sofian se nevoiește în această mănăstire din anul 2000, când era starețul călugărilor care viețuiau aici. În 2007, când au fost aduse maicile, le-a devenit duhovnic. „Eram singur, pentru că frații plecaseră la alte mănăstiri. Așa că am rămas în ascultarea ierarhului, care mi-a cerut să le fiu ­duhovnic maicilor. Și asta fac. Trăim aici ca într-o familie duhovnicească. Îmi place tare mult locul, pentru că este liniște. De multe ori ne cuprinde o stare de fericire așa de mare, că ne tulbură parcă. Dar știm că dacă ne curățim de păcate, Dumnezeu ne ascultă rugăciunile. De aceea, înainte de toate, ele trebuie făcute cu smerenie. Puțin mai sus de aici s-a nevoit un părinte, Sofronie. Există acolo un platou care se numește «Podul lui Sofronie». Schimnicul trăia într-o chilie simplă”, ne spune părintele Sofian.

Pe acest ascet l-a întâlnit și Alexandru Vlahuță. Monahul se retrăsese la Găvanu, cu durere, de la Poiana Mărului, unde la vremea aceea „cânta cucul”. Adică așezământul se ruinase. Se nevoia deasupra așezământului, într-o colibă, „o adevărată vizuină”, de vreo 80 de ani, nemaiștiind cine domnea țara. Ar fi avut vreo 117 ani, pentru că-i mărturisea lui Vlahuță că, în primii ani după 1800 luptase, în timpul lui Constantin Vodă Ipsilanti, împotriva turcilor prădalnici ai pașei Pazvantoglu din Vidin. „De aici, din pustia părintelui Sofronie, când coborâm în lume, vedem o tulburare, o vânzoleală. De aceea, când ajungem acasă suntem epuizați. Între noi vorbim mai puțin. Când începem ceva, când lucrăm, o facem în tăcere și în rugăciune. Spunem: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!» Avem oi, vaci, cai, un heleșteu cu pește, un solar cu legume și multe flori. La noi, și animalele răspund la rugăciuni, prin ceea ce ne dau pentru traiul zilnic. Ne rugăm însă și pentru sălbăticiuni. Am dat nas în nas și cu porcii mistreți, și cu ursoaica cu pui, dar, datorită rugăciunilor, am scăpat nevătămat. Cu sfinții m-am întâlnit numai în rugăciune. Am trăit însă și eu minuni. Spre exemplu, m-am rugat la Sfântul Nicolae și a doua zi a venit un creștin care ne-a făcut împrejmuirea mănăstirii și ne-a ridicat clădirile din curte. Din păcate, astăzi, oamenii nu mai conștientizează existența lui Dumnezeu. Fiecare este interesat doar să-și asigure traiul și plăcerile. În fiecare zi este sugrumată nădejdea”, ne mărturisește părintele Sofian.

Am lăsat totul în urmă

Vizităm biserica, paraclisul, ne închinăm la icoane, ne minunăm de pictură și tăcem, împropriindu-ne duhul locului, adică smerenia. Maica Mina, al treilea viețuitor al obștii, după o lungă și aprigă luptă cu viața lumească, a mers la mănăstire în 1999. „Am lăsat totul în urmă, chiar dacă aveam serviciu. În sâmbăta dinaintea nunții fratelui meu, am plecat! Asta a fost chemarea! Deși trăim departe de lume, există ispite și aici, pe care putem însă să le depășim, pentru că ele vin doar din noi. Gândim uneori ceva rău despre fratele sau despre sora de lângă noi, care nici prin cap nu le trece! Eu cred că omenirea se poate salva numai prin rugăciune. Până să devin maică, mai mult tăceam. Îmi plăcea să mă rog fără cuvinte. Mi se părea că era bine să nu vorbesc. Cu atât mai mult acum”, ne spune aceasta.

La Găvanu am trăit și noi tăcerea ca pe o a doua mare putere a lumii, și am cunoscut duhul care a preschimbat pustiul în pustie. Acolo am „prins”, pentru câteva clipe, după puteri, chip de veșnicie, eliberându-ne de lanțurile vorbirii superficiale și de metehnele prezentului, pe care le purtăm cu noi pretutindeni pe unde umblăm.

 

Citeşte mai multe despre:   Biserici din Romania