„Tănsancă și îndrăgostită de tradiții”, după cum ea însăşi se caracterizează, Oana Albu, învățătoare și psiholog la Școala internaţională „Paradis” din Iași, a fost cea care a înțeles că poveștile despre satul în care se născuse sunt cele care-l pot, de fapt, salva. Așa a început călătoria sa înapoi, spre rădăcini. Cu răbdare și perseverență, a reușit să convingă și comunitatea să-i fie aproape.
Se spune că un om dispare definitiv din memoria colectivă atunci când nu mai are cine povesti despre el. La fel, un loc moare atunci când nu mai are cine-i spune poveștile. Sau când nu mai are cine să le descopere, să le scuture de praf și să le redea lumii. Dar satul e mai mult decât un loc, pentru că satul are suflet. Iar sufletul satului are capacitatea de a se prezerva, în stare latentă, reconstruindu-și vitalitatea din energia schimbului de generații. Și, câteodată, are chiar norocul câte unui om providențial, care se întoarce acasă. Pentru că locul e ceva ce crește în noi, pe dinăuntru, ne proiectează drumul pe care mergem, dar ne și cheamă, fără să înțelegem cum, înapoi.
Sunt câteva dintre gândurile cu care m-am întors de la Tansa, sat din sudul județului Iași, loc peste care plutește aerul de legendă al propriului trecut. Un sat care și-a construit istoria pe tradiția meșteșugăritului, pe disciplina muncii, pe iscusința oamenilor. Ultimii 30 de ani au așternut peste Tansa ceața îmbătrânirii, depopulării, pustiirii. Meșterii s-au stins, rând pe rând, ulițele s-au povârnit, casele și-au pierdut stăpânii și suflul, meșteșugurile - olăritul, rotăritul, pietrăritul - au devenit nerentabile, chiar desuete. Cine mai avea timp pentru asta? Cine mai avea timp să povestească despre acești meșteri?
„Tănsancă și îndrăgostită de tradiții”, după cum ea însăşi se caracterizează, Oana Albu, învățătoare și psiholog la Școala internaţională „Paradis” din Iași, a fost cea care a înțeles că poveștile despre satul în care se născuse sunt cele care-l pot, de fapt, salva. Așa a început călătoria sa înapoi, spre rădăcini. Cu răbdare și perseverență, a reușit să convingă și comunitatea să-i fie aproape. În proiectul „Tansa de poveste”, inițiat alături de elevii și de cadrele didactice de la Școala „Paradis”, a cooptat și școala, și primăria din localitatea natală. Au stabilit obiective clare, chiar de la început: realizarea unui muzeu al satului, reamenajarea unor case din perioada interbelică, pentru a prezerva arhitectura și interioarele specifice zonei, și readucerea în mentalul social colectiv al celui mai important meșteșug al satului, cel care a dat faima locului - olăritul.
„A fost o provocare, pentru că, în afară de noi, nimeni nu a crezut în acest proiect. Încet-încet oamenii și-au schimbat perspectiva, au înțeles că lucrurile se întâmplă, au înțeles cât de importante sunt obiectele pe care le au pe lângă casă, au devenit atenți la ele. Azi, fiecare tănsan își păstrează lucrurile vechi și-și creează un mini-muzeu în casa lui. De fapt, așa ar trebui să se întâmple. De fapt, noi schimbăm sistemul de valori făcând lucrurile acestea. Par cuvinte mari, dar asta se întâmplă”, spune azi, cu bucurie, Oana Albu.
Muzeul satului, un fel de centru al lumii tănsene
Prima schimbare s-a produs odată cu amenajarea muzeului, în fosta clădire a Poștei. Un spațiu deteriorat, părăginit, pe care nimeni, vreodată, nu l-ar fi văzut scos la lumină, a primit chipul cald și primitor al căsuțelor tradiționale tănsene. În chip miraculos, aici aveau să sălășluiască, de fapt, sufletul satului de altădată și toate poveștile unei lumi uitate. Așa au înțeles oamenii locului că au o istorie, pe care au neglijat-o, că au un trecut, despre care-și amintesc prea rar, că au avut bunici, părinți, megieși despre care merită să le istorisească celor mai tineri.
„Am adunat aici nu numai niște obiecte tradiționale, dar și niște obiecte cu povești. Pentru că fiecare tănsan care a donat obiectul are o adevărată poveste în spate și noi avem filmări cu poveștile lor. Iar la fiecare poveste s-a adăugat povestea noastră despre cum am ajuns la donator, cum a donat obiectul. Sunt povești vii, pe care copiii care vin aici, inteligenți, foarte educați și care înțeleg importanța misiunii pe care o au, le păstrează și le duc mai departe. Ei vin în fiecare vară și reactivăm poveștile. Pentru că noi nu trebuie să uităm că limba, pământul și tradițiile, valorile, sunt cele care fac parte din noi. Sunt ca un cordon ombilical între noi și trecutul nostru, care nu se rupe niciodată, chiar dacă uneori poate nu este activat, nu este pus în valoare, dar el există. E ceva păstrat în noi permanent”, crede învățătoarea.
Străchini lucrate de Ion Diaconu, cel mai de seamă olar din istoria Tansei, diploma și medalia de aur de la un târg de ceramică și un afiș pe care este prezentat, datând din 1976, într-o sală dedicată ceramicii și olăritului, două biblioteci și carte religioasă veche, donate de două familii din sat, obiecte legate de meșteșugul țesutului sau de alte îndeletniciri casnice ale femeii, unelte necesare gospodarilor, magazie și beci, precum și un stup experimental, la care copiii-voluntari vin să vadă cum lucrează albinele, reconstituie fidel universul satului Tansa din vechime.
Școala de voluntariat
Proiectul inimoasei Oana Albu n-a fost însă unul închis, rezervat comunității. Dimpotrivă, liceenii și profesorii de la Școala „Paradis” s-au angajat, umăr la umăr, într-un veritabil și intens exercițiu de voluntariat. Împreună au recondiționat obiectele colecționate pentru muzeu, au renovat spațiul și l-au amenajat, au administrat și îngrijit muzeul. Iar din acest an elevii participă și la atelierul de ceramică al Rodicăi Mocanu, cea care a revitalizat, cu mult har și sensibilitate, olăritul, meșteșugul care i-a făcut faimoși pe tănseni.
De patru ani, vară de vară, proiectul lor ia chipul unei tabere în care participanții sunt și beneficiari, și creatori. Pentru că adună povești din trecut și le adaugă celor pe care ei înșiși le construiesc ca să le lase viitorimii.
Sub dealul Tansa, al doilea ca înălțime din județul Iași, verile au culoare și farmec, iar sufletul satului vibrează din nou, prin mâinile, imaginația și curiozitatea acestor copii. O tămăduitoare și atât de necesară infuzie de tinerețe, pe care Oana Albu a intuit-o și a direcționat-o cu delicatețe și tact, ca satul în care s-a născut să pulseze din nou, în ritmul energiilor pe care aceste pământuri așa de speciale le emană de veacuri. „Sunt cazați în casa bunicilor mei, dar și în corturi. E o plăcere pentru noi; e ca o tabără de vară, cu muncă și cu odihnă. Explorăm împreună și împrejurimile - cimitirul vechi, cele două biserici ortodoxe, conacul mareșalului Prezan de la Schinetea, conacul omului politic P. P. Carp de la Țibănești. Nu uităm nici de tradiții - joc, cântec, port popular”, povestește învățătoarea, în timp ce intrăm în grădina muzeului. E așezat chiar sub spinarea dealului, iar în clipele de nemișcare ale după-amiezii răzbat până aici miresme blânde de fân proaspăt și de flori. În curtea largă, lumina își schimbă lucirile, pe măsură ce ziua crește, căci dealul descuie și încuie soarele și la răsărit, și la apus. Un loc parcă predestinat pentru a păstra zestrea comunității.
Casele interbelice, martorii istoriei
Dar în efortul neobositei Oana Albu de salvgardare a patrimoniului satului se înscrie și reușita de a reabilita o primă casă ce datează de la începutul secolului trecut. „Casa veche de la Foișor”, cum îi spun sătenii, a aparținut familiei Natalia și Toader Sbera, moștenită de la tatăl, Ghiță Sbera, care a și construit-o, probabil înainte de 1900. Astăzi, aflată tot în proprietatea unei familii de învățător, Maria și Aurel Dascălu, pare o fotografie decupată din alt timp. Pereții albi, lăptoși, ferestrele albastre, ca niște ochi senini, cerdacul, odăițele scunde, colorate cu țesături ce povestesc despre dibăcia bunicilor, sunt elementele unei lumi recreate, care întinde punți dinspre prezent spre trecut.
Învățătorul Aurel Dascălu a plecat în lumea celor drepți, dar soția, Maria, a rămas cutia de rezonanță a dragostei acestuia pentru Tansa, pentru cultura meșteșugărească și pentru tradițiile locului. „Casa este din nuiele lipite cu lut, fără temelie, așezată direct pe pământ, cu prispă și cerdac. Sub cerdac, într-un mic coteț se țineau rațele. Casa a aparținut bunicilor mei, apoi tatălui meu. Bunicul avea dugheană, era un fel de întreprinzător. Noi spunem că este de la 1913, pentru că există o ilustrată pe care bunicul voia să o trimită nașilor săi. Este cel mai vechi document găsit în casă. Tot ce vedeți înăuntru a aparținut bunicilor și părinților mei”, povestește Maria Dascălu, în vreme ce intrăm pe ușa joasă a dughenei, transformată mai târziu într-o bucătărioară. Înăuntru, interiorul țărănesc respiră autenticitate. Se simte grija cu care Asociația „Paradis” și familia Dascălu au ordonat spațiul, fără a altera duhul casei.
„Odaia învățătorilor” e cea pe care, ați ghicit, au dedicat-o memoriei învățătorilor născuți în sat, Tansa fiind considerată în zonă o adevărată „fabrică de învățători”. Conform unei liste întocmite de Aurel Dascălu, nu mai puțin de 153 de învățători s-au născut aici, 10 provenind chiar din această casă. „Odaia de curat”, închinată costumului popular de Tansa, e asemeni unui sanctuar în care sălășluiește timpul. Lada de zestre, dulapul cu bufet, patul cu căpătâie și cu saltea umplută cu paie și eleganta siluetă a sobei vechi sunt cel mai nimerit decor în care putea fi expusă colecția de costume femeiești și bărbătești, valori în sine nu numai prin vechime, ci și prin lucrătură, prin raritatea motivelor și prin frumusețea decorurilor.
Ambițiosul proiect al Oanei Albu, muzeul satului, școala de volunariat, căsuța veche de la Foișor au rescris, pe rând și toate împreună, povestea Tansei. Azi, inima satului bate cu mai mult curaj. Curioși, vizitatorii vin de departe, să vadă cu ochii lor transformarea. Roata olarului se învârte din nou, prin mâinile fermecate ale Rodicăi Mocanu. Poate că poveștile nu pot salva lumea, dar, la Tansa, au demonstrat că pot salva un sat.
