Tanti Daria, o viaţă dăruită celorlalţi

Harta vieţii, conturată de riduri adânci, săpate în devălmăşie pe frunte, pe bărbie sau în jurul ochilor, i se poate descifra pe chip. Anii, 95 la număr, n-au veştejit-o pe dinăuntru. Ocrotit într-un trup doar oleacă mai ostenit, sufletul i-a rămas sprinten, vesel, blând şi neînchipuit de bun. Tanti Daria, povestea unei vieţi în care n-a încăput decât iubire şi devotament.

La 7.00 fix, fără ceas, e în picioare. Îşi aranjează patul, se îmbracă şi îşi face pieptănătura. Se îndreaptă cu paşi egali spre bucătărie, stingând cu economie luminile în urma sa, atentă să nu facă vreun zgomot. Pune la foc apa pentru cafea şi ceai, deretică niţeluş prin încăpere, apoi se apropie de camera stăpânilor casei. Încetişor, bate la uşă. „Domnu' Dan, v-aţi trezit? Cafeaua e gata“. „Tanti Daria, nu-i nevoie, o facem noi. Staţi şi vă odihniţi“. Dar bătrânica pare să nu-l audă, căci scena se tot repetă, mai ales de când a trecut de 90 de ani. Se duce înapoi la bucătărie, îşi bea cafeluţa, întotdeauna cu un biscuit sau o prăjiturică alături, serveşte cafeaua doamnei Lila şi domnului Dan, apoi pleacă spre camera sa, să facă ordine şi să aerisească. După aceea se întoarce iar la bucătărie, să pregătească cele de trebuinţă pentru masa de prânz.

Aşa se derulează, de 80 de ani, orice zi din viaţa Dariei Vătavu. În fiecare dimineaţă un mecanism nevăzut pare a se activa, punând-o în mişcare. Apoi, gesturile se repetă în mod reflex, pentru că aşa simte ea că trebuie să facă. Nu din obligaţie, nu din rutină, nu din datorie. Ci pentru că aşa trebuie. Căci întreaga ei existenţă a fost aşternută la picioarele celor pe care i-a iubit mai mult decât s-a iubit pe sine, ale celor care i-au fost şi mamă, şi tată, suplinind familia pe care niciodată nu şi-a întemeiat-o.

La 15 ani, Daria, pe atunci o copiliţă, pleca din Izbişte (o aşezare din judeţul Orhei, Basarabia), satul în care s-a născut. A fost angajată fată în casa preotului Leonida Sava, la Chişinău. Abia întorşi de la studii, din Cernăuţi, proaspăt căsătoriţi, preocupaţi de vocaţia pe care o îmbrăţişaseră (el preot, ea învăţătoare), soţii Leonida şi Ada Sava au găsit în scurt timp în Daria cea firavă şi cuminte sufletul lipsă din casa lor. Iar ea, plecată devreme de acasă, a descoperit o nouă familie, în slujba căreia şi-a pus toată dragostea şi tot devotamentul. Le-a fost soţilor Sava, timp de 64 de ani, şi ajutor, şi sprijin, şi model de iubire necondiţionată. A părăsit, alături de ei, pentru totdeauna, Basarabia, trecând prin două refugii, în cel de-al Doilea Război Mondial. A lăsat în urmă satul, familia ei adevărată, stabilindu-se cu ei la Iaşi, în România.

Pentru părintele Leonida, Dariuşa, cum o alintau, a fost un dar de la Dumnezeu. Nu şi-a găsit liniştea pentru a pleca în veşnicie până nu a ştiut că o va lăsa pe mâini bune. Azi tanti Daria locuieşte tot în casa preotului Sava, rămasă în grija familiei de ingineri Lila şi Dan Şotropa, cei pe care bătrânul preot i-a considerat adevăraţii lui copii. „Aşa spunea părintele despre doamna Lila şi despre domnul Dan: Aiştea-s copiii mei!“, mă asigură tanti Daria. „Părintele Leonida m-a oprit într-o după-amiază şi mi-a spus: «Lila, la casa asta râvnesc mulţi. Dar Dariuşa cui rămâne?... Aş vrea s-o las lângă nişte oameni buni şi m-am oprit la voi. Ştiu că sunteţi cei potriviţi»“, îşi aminteşte doamna Lila Şotropa. Două lacrimi discrete îşi fac loc, ca într-un căuş, în colţurile ochilor, odată cu amintirea acelei discuţii.

Acum, tanti Daria e o părticică indispensabilă din universul lor. O punte ce face legătura între două lumi: cea a intelectualilor şcoliţi în interbelic, cu o seriozitate şi o rigoare în toate, plină de entuziasmul lucrului bine făcut, de calm şi de ordine, şi cea grăbită, dezordonată, neatentă la detaliile care cu adevărat contează a zilelor pe care le trăim.

Dariuşa cea cu chip de copil

Pe Copou, în casa ce păstrează un aer de început de secol XX, pe care soţii Sava şi-au pus din plin amprenta, am cunoscut-o, într-o duminică blajină de decembrie, pe tanti Daria. M-a întâmpinat în pragul odăiţei sale, înveşmântată în scoarţe şi covoare vechi, basarabene, gata să stăm de vorbă. S-a aşezat pe marginea patului, dreaptă, cu mâinile astâmpărate în poală şi aşa a stat până la sfârşitul convorbirii noastre. M-a cercetat atent cu ochii blânzi, uşor întredeschişi, mi-a zâmbit duios şi, politicoasă, a aşteptat să-i adresez cea dintâi întrebare.

O privesc, la rându-mi, în timp ce vorbeşte. Chipul, brăzdat de zeci de cute săpate cu înverşunare, i se netezeşte la fiecare zâmbet, topind ca prin farmec urmele anilor ce s-au aşezat acolo fără să întrebe. Ochii i s-au micşorat cu vârsta, lăsând privirii doar orizontul restrâns ce o interesează. Ca nişte ferestre lăsate deschise atât cât să intre aerul dimineţii. Albastrul limpede de odinioară e învelit acum de o ceaţă alburie. Ce carte de istorie ar putea scrie ochii ăştia…

Părul nins, tuns la baza gâtului, e pieptănat atent. Ţinuta corectă, mărgelele de la gât - semn al cochetăriei de altădată, faţa luminoasă, străbătută în răstimpuri de un zâmbet plin, parcă de copil, creionează portretul unei existenţe trăite curat, armonios, şi mai ales demn.

Amintirile

Date şi fapte de demult curg în şiruri disciplinate, cu precizie, fără nici un ajutor. Parcă în minte nişte sertăraşe cu amintiri, desăvârşit ordonate, la fel ca cele de condimente, din bucătăria în care şi-a petrecut jumătate din viaţă, i se deschid şi se închid, cuminţi, la loc. Ascultă atentă, răspunde prompt, fără a lungi prea mult vorba, fără a devia de la subiect. „În primul refugiu am plecat în â40; în septembrie era. Am stat două săptămâni la Râmnicu Vâlcea. Să spun şi strada unde am stat?“ mă întreabă. „Am stat acolo până în â41, când a început războiul. Atunci ne-am întors în Basarabia. În â44 iară ne-au evacuat. Şi-am plecat tot în Râmnicu Vâlcea, în locul unde am fost şi prima dată. Am stat până în â47, când am venit la Iaşi. Ne-am stabilit mai întâi pe Nicolina; părintele a fost trimis să slujească la Biserica «Sfântul Vasile». Pe urmă ne-am mutat la Frumoasa. Apoi au cumpărat casa aceasta din Copou şi în â81 ne-am mutat aici“, explică bătrânica.

Devotament şi iubire

Daria a ajuns de foarte tânără în casa de la Chişinău a preotului Leonida Sava. Ada, soţia părintelui, era fiica preotului din Izbişte, satul de baştină al Dariei Vătavu. Tatăl ei, consilier la biserică, n-a stat pe gânduri când doamna Ada i-a cerut să-i dea una dintre fete ca ajutor în casă. Dintre toţi cei cinci copii, Daria era cea mai mică. Ea a fost aleasă. Aşa că în 1934 a luat calea Chişinăului. Peste încă 10 ani avea să părăsească pentru totdeauna Basarabia, alături de noua sa familie. A plecat fără regrete, fără păreri de rău. Avea să-şi revadă rudele de sânge peste mulţi ani, când autorităţile timpului s-au mai înmuiat în privinţa trecerii Prutului. „Acum mai am patru nepoate de la frate, toate în Chişinău. Şi o nepoată de la soră. Restul, toţi îs morţi“, povesteşte cu tristeţe în glas tanti Daria.

Leonida Sava s-a prăpădit în 1995, la 92 de ani. Peste trei ani avea să-l urmeze în veşnicie şi soţia sa, Ada. Nimeni nu ştie ce-a fost atunci în sufletul bătrânei Dariuşa. A suferit îndelung, în tăcere, fără a deranja pe nimeni. „Pe tanti Ada şi pe părintele i-am iubit şi am ţinut la ei ca la părinţii mei. Am fost, cum să vă spun, ca într-o familie. La noi nu s-au încuiat niciodată cutia de bani, casa. Era liber peste tot. Aşa am fost - o familie“, spune bătrânica.

Cândva, în tinereţea ei rămasă tare de tot în negura trecutului, a fost cerută în căsătorie. Părintele Leonida i-a spus atunci că ea va rămâne tot acolo, lângă ei, ca şi copilul lor, dar că hotărârea în această privinţă îi aparţine. După întâlnirea cu acel domn, Dariuşa avea să ia decizia vieţii: „Eh, n-are nici un rost“. Asta a fost şi nici o vorbă în plus despre acel capitol. Niciodată.

Eticheta unei case de preot

Ada şi Leonida Sava erau copii de preoţi. Moşteniseră, aşadar, ceva din eticheta şi educaţia vechilor familii de intelectuali basarabeni de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ambii au urmat studii universitare la Cernăuţi, aşezând peste bagajul cultural deja moştenit cunoştinţe şi cutume noi. În Chişinău erau recunoscuţi ca o familie de intelectuali de mare ţinută. Preotul Leonida Sava făcea parte din suita mitropolitului Basarabiei Gurie Grosu. De aceea, în multe rânduri, mitropolitul însuşi, ca şi alţi intelectuali basarabeni ai vremii, era invitat la masă în casa soţilor Sava. Iar cea care se ocupa de toate era, desigur, tanti Daria. „Uneori, când erau mese mai mari, mai venea bucătarul de la şcoală şi mă ajuta. Dar aşa, pentru 10-20 de persoane, mă descurcam singură. La Chişinău noi am stat în Casele Soborului, numai între preoţi. Soţiile toate erau casnice. Una dintre ele, doamna Ursache, era foarte gospodină. Ea a început să mă înveţe cum să fac borşul, cum să fac mâncare. Tanti Ada nu avusese timp să înveţe; făcuse universitatea, pe urmă preda la şcoală, şi până să vin eu, cumpărau mâncare gătită de la un birt casnic. Pentru părintele şi tanti Ada găteam foarte des pârjoale moldoveneşti şi şniţele, pentru că tare mult le plăceau“, explică pe îndelete bătrâna Dariuşa.

„Tanti Daria era administratorul-şef, bucătarul-şef. În bucătărie nu intra nimeni; era teritoriul ei. Intra tanti Ada doar când făcea o cremă sau dădea indicaţii privind pregătirile pentru mesele speciale. Eu, când am venit aici în casă, i-am încălcat oarecum teritoriul. De altfel, aşa am şi cunoscut-o pe tanti Daria, fiind invitaţi într-una din seri la familia Sava. La un moment dat şi-a făcut apariţia în sufragerie cu tava de ceai, cu ceşcuţele aşezate într-un anumit fel, servite într-un fel anume“, completează Lila Şotropa.

Obiceiul unei vieţi cumpătate, echilibrate l-a păstrat până acum. Ia masa la ore regulate, respectând un program ce i-a intrat în sânge de o viaţă, şi nu întrece niciodată măsura. Singurul exces în viaţa ei a rămas îngheţata, pentru care a făcut o pasiune. „Părintele şi tanti Ada nu mâncau niciodată îngheţată, pentru că se temeau să nu le afecteze vocea. Daâ eu de voce n-am nevoie. De-oleacă de auz aş mai avea“, spune râzând larg.

„Am avut o viaţă uşoară“

La plecare, o întreb dacă are vreun regret, dacă s-a gândit că poate viaţa ei ar fi putut arăta altfel. „Regret că acum trăiesc cam prea mult“, îmi răspunde, înseninându-se în acelaşi zâmbet duios, de copil. „Dar nu-mi pare rău de nimica. Am avut o viaţă uşoară. N-am lucrat la fabrică, n-am muncit din greu. Aşa, acasă...“

Apoi, se ridică să mă conducă spre ieşire. Îşi pune în mişcare trupul amorţit după cele trei ceasuri de stat de vorbă, sprijinindu-se în mers de un dulap. „Îl mai ţin să nu cadă“, spune râzând complice.

Am plecat din casa de pe Copou cu inima doldora de impresii. Încă o văd pe tanti Daria, limpede de tot, cu ochii minţii. Într-un fel, şi azi a făcut un dar. Mi-a oferit o parte din sine. Gândurile mi se opresc la un joc de cuvinte ce pare să-i rezume întreaga viaţă: „Daria - dar din darul lui Dumnezeu“.