Târnosirea bisericii, ultima filă a jurnalului

A avut o viaţă grea. Al doilea copil din 12, a simţit ghearele foametei şi războiului, în care a şi luptat, fiind rănit. În perioada comunistă a lucrat în industria petrolieră, pornind de la munca de jos. Bătrâneţea şi-o trăieşte de 17 ani în văduvie. Însă, la 87 de ani, Nicolae Stoian este un om împlinit. Mereu vesel, cu chipul luminos. Îşi aminteşte cu exactitate orice întâmplare din viaţa sa. Înveşniceşte cu grijă toate cele importante în jurnalul său pe care îl ţine de la 7 ani. Nădăjduieşte că va consemna cu bucurie şi târnosirea bisericii la care s-a ostenit din greu.

Trăieşte de când se ştie în satul prahovean Bordenii Mici. A fost epitrop al bisericii mai bine de 20 de ani. Este foarte respectat, considerat chiar un etalon de către membrii comunităţii, spune părintele paroh Grigore Meşteroaie. De la biserică este nelipsit, mereu îmbrăcat în haine de sărbătoare, respectuos şi comunicativ cu ceilalţi, ca un gentleman din vremurile de demult. Chiar şi atunci când ne-am întâlnit, vrând să ne primească într-o ţinută adecvată, s-a scuzat, rugându-ne să îl aşteptăm să se primenească.

Ne-a povestit că o mare perioadă din viaţa sa şi-a împletit-o cu cea a bisericii din sat. Împreună cu consilierii, enoriaşii parohiei şi preotul slujitor, a hotărât în primii ani de după 1989 să ridice o nouă biserică. "Am vrut să facem ceva în comună, ca să avem şi noi şi copiii copiilor noştri", spune fostul epitrop. O parte din bani i-a strâns de la oamenii din sat, dar au venit bani şi de la alţi oameni credincioşi. Biserica au ridicat-o cu greu. Nici acum, după aproape două decenii, nu este terminată, fiind doar acoperită şi netencuită în totalitate. "Am pus cărămidă peste cărămidă. Într-un an de zile am lucrat 200 şi ceva de zile. Veneam acasă, nici nu aveam ce să mănânc. Mâncam doi cartofi, luam medicamentele şi plecam înapoi. Trebuia să stau cu oamenii să nu se întâmple accidente", spune fostul şef de şantier în extracţia petrolului. Oamenii au lucrat benevol, mulţi dintre ei nefiind experimentaţi. Însă responsabilitatea era aceeaşi, de aceea le-a făcut fişe de instructaj. El răspundea de integritatea lor când lipsea şeful de şantier.

Lucrările le-au început fără aprobare. "Când primarul ne-a oprit din construcţie, era să fac infarct. Dar am rezolvat cu actele până la urmă. M-am întors chiar şi cu bani pentru biserică." Jertfa lor a fost mare. Pe lângă faptul că munceau pe gratis, mai şi scoteau bani din buzunar. "Dădeam câte 500 de lei în fiecare lună", se destăinuie Nicolae Stoian, despre care părintele Meşteroaie spune că încă mai dăruieşte bisericii o parte din pensia sa. Acum când intră în biserică ochii i se umezesc şi inima îi creşte de bucurie. Numai el ştie câte a pătimit pentru ea.

A trecut de două ori pe lângă moarte

"Am avut viaţă grea. Am trecut prin multe", spune veteranul de 87 de ani. "Din 12 fraţi, am mai rămas 6. Eu sunt al doilea, primul are 90 de ani. Nu prea aveam ce să mâncăm. Culegeam zarzăre. Le mâncam cu mămăligă coaptă. A fost viaţă grea..." L-am întrebat dacă a fost frumoasă. Ne-a răspuns: "N-am murit".

Dar a trecut de două ori pe lângă moarte. În copilărie era să se înece la mare, iar mai târziu, în război. "Sunt rănit la subsuoară. Am stat în spital, la Bucureşti, 3 săptămâni." Intrase în război în 1941. A suferit mult, pe front nu le dădeau decât pesmeţi.

S-a întors din nou în câmpul de bătălie ca mecanic de zbor. "Am fost în Odessa, Crimeea, Sevastopol, până în munţii Caucaz. Îi ziceam ajutantului să nu dăm bombele de la înălţimea corectă. Eu lucrasem la fabrica de armament şi ştiam de la ce înălţime fac explozie proiectilele. Trăgeam cu ele, dar nu se simţea nimic jos. De ce era să omor eu pe oameni, au avut ceva cu mine? Era şi păcat, îmi era şi milă...", se destăinuie locotenentul tehnic de aviaţie.

În perioada comunistă a lucrat în industria petrolieră, pornind de la munca de jos. "Cunosc toate operaţiunile, tot procesul tehnologic de producţie. Am fost şi şef de şantier. Am lucrat şi la foraj, şi la producţie", spune prahoveanul, care a mers peste tot prin ţară după petrol. "Cunosc ţara mai bine ca o profesoară de geografie. Ea pune linia pe hartă pe unde eu am fost cu piciorul."

Despre aurul negru a auzit de mic. Tatăl său avea două sonde de petrol, de la care scotea ţiţei şi gaze. "Nu am semănat întru totul cu el. Nu am luat de la el aplecarea spre băutură. Nu beau deloc, mai ales de când a murit soţia nici nu am gustat băutură. Nu fumez, n-am băgat în viaţa mea ţigară în gură. Iar cafea beau foarte rar."

"Trăiesc bine. Nu îmi trebuie nimic"

Bătrâneţea şi-o trăieşte, de 17 ani, în văduvie. "Trăiesc bine. Nu îmi trebuie nimic. Îmbrăcăminte am, nu pot eu să port cât am. Frigiderul este plin cu mâncare. În fiecare lună mă duc la Câmpina şi iau 6 pulpe de pasăre, 6 peşti... Nu mai ţin păsări. Nu mai are rost, porumb am pus doar în ogradă. Nu se mai merită. La coasă e 70 de lei ziua, la săpat 40, plus mâncare de două ori, băutură de două ori şi cafea. Ce rost are? Mai trebuie şi căruţă toamna ca să aduci acasă. Am pus porumb doar în ogradă. Restul, am dat celor mai tineri să-l muncească, pentru că am auzit că amendează pe cei care nu pun nimic în pământ."

Mâncare îşi face singur. S-a obişnuit fără soţie, în singurătate. "Nu trebuie să stai să gândeşti. Citesc, mă uit la televizor, ca să nu am gânduri rele. Aveam 70 de ani când a murit soţia. Nu m-am mai gândit să îmi iau altă soţie. Nu mi-a trebuit. La ce să îmi folosească?", spune bătrânul văduv, care din multitudinea de posturi tv foloseşte doar trei. Postul naţional de televiziune, TRINITAS TV şi unul de ştiri. "Dar mai mult stau pe Trinitas, îi cunosc pe toţi. Mi-e drag de preoţi."

La 87 de ani, domnul Nicolae Stoian încă îşi mai aminteşte cu exactitate viaţa. Asta poate şi datorită jurnalului pe care îl ţine de la 7 ani. Scrie tot acolo. A ajuns la 400 de foi.

Între casă şi biserică

"Am mai rămas eu, căţelul şi pisica în ogradă", ne spune el la despărţire. Mai vine din când în când fiica dânsului. Nepoţii sunt plecaţi, unul în America, altul în Bucureşti. Îşi trăieşte viaţa între casă şi biserică. La biserică ţine legătura cu viitorul, iar acasă cu trecutul. Coborâse de dimineaţă din podul casei mai multe obiecte vechi, de mult uitate. Vrea să le găsească o utilitate.

L-am lăsat pe bătrânelul cel plin de viaţă şi mereu vesel cu amintirile lui. În timp ce ne conducea spre poarta mare a ogrăzii, l-am întrebat dacă aşteaptă să vină televiziunea când va împlini 100 de ani. Răspunsul lui ne-a impresionat: "Ce o vrea Dumnezeu. Celor care nu vor să trăiască atâţia ani le e silă să muncească…"