Înaintea oricăror diferenţe de port, de grai, de obiceiuri sau tradiţii, românii se regăsesc în credinţă. Şi tot păstrarea credinţei a fost cea care, din nedrepte pricini istorice, i-a determinat să-şi părăsească vetrele pentru a se regăsi dincolo de munţi, de ape, de văi, uniţi în aceeaşi mărturisire. Aşa s-a „născut“ Teşila, cu vreo 300 de ani în urmă, un sat de pe Valea Doftanei, unde s-a stabilit o comunitate de oieri transilvăneni, obligată să-şi părăsească vatra din cauza persecuţiilor austro-ungare. Aici şi-a ridicat lăcaş de rugăciune pentru a dăinui cu numele lui Hristos în inimi.
Spre acest sat şi spre biserica lui, din Protopopiatul Câmpina, Arhiepiscopia Bucureştilor, am pornit într-un miez de ianuarie nefiresc de însorit, cu ghiocei clopoţind o prea grăbită primăvară şi cu turme de oi păscând pe culmile molcome ale Baiului. Doream să cunoaştem rodul acestei dăinuiri a credinţei aici, acum, în acest nou început de mileniu creştin.
Începuturi, credinţă şi continuitate
O însemnare documentară din hrisoavele Mănăstirii Mărgineni, ctitoria lui Constantin Cantacuzino, pomeneşte satul Teşila ca fiindu-i închinat ca metoc. În jurul anului 1700, împreună cu vecinii lor din Trăisteni, au ridicat din piatră de râu şi lemn o bisericuţă în zona Negraş - Mogoşoaia, în care coborau să slujească, din Ardeal, ieromonahi precum Vavila, Dionisie, Iacob sau Neofil. Aşa s-au rugat împreună românii din cele două sate până la 1790, când cei din Teşila şi-au construit propriul lăcaş de rugăciune. Astăzi, de existenţa lui vorbesc cinci cruci de piatră din curtea actualei biserici, una mai mare şi patru mai mici, care marchează locul vechiului altar. Continuitatea credinţei s-a asigurat nu numai prin slujire continuă, ci şi prin transmiterea primului hram, „Adormirea Maicii Domnului“, către actuala biserică, înălţată între 1871 şi 1875, prin munca credincioşilor şi prin sprijinul financiar al unor mari proprietari din zonă. Prima pictură, în tempera, a fost probabil executată de un anume Petre Stănescu, a cărui semnătură se regăseşte pe câteva icoane care datează cam din aceeaşi perioadă. După mai multe reparaţii şi consolidări, în 1988, biserica a fost repictată, tot în tempera, de către Elena Vasilescu din Bucureşti, împreună cu elevii săi.
Fiu al satului, paroh şi duhovnic
După o însemnată pleiadă de vrednici slujitori ai altarului, în prezent la Teşila slujesc părintele paroh Mircea Tăleanu, fiu al satului, şi părintele coslujitor Răzvan Topală.
„Slujesc în această parohie ca şi cântăreţ din clasa a V-a, ca preot de patru ani, iar ca preot paroh de trei ani. Obştea noastră adună în jur de 2.000 de suflete. «Teşila», spun bătrânii, era un obiect din lemn de care se agăţa traista cu alimente pe şeaua calului. Dicţionarul explică însă acest cuvânt ca definind o pungă, o taşcă. Faptul că teşilenii sunt de origine din Ardeal se simte, în sensul că suntem mai apropiaţi, mai conservatori în tradiţii decât alţi locuitori din zonă. La noi, spre deosebire de Brebu, localitate aflată la 20 de kilometri de aici, încă mai există tradiţia înmormântării sau parastasului cu «măr». Adică, împodobirea unei crengi de măr cu dulciuri, care reprezintă «pomul mortului», obicei pe care îl întâlnim frecvent în Ardeal. Faptul că sunt, deopotrivă, fiu al satului şi preot implică o mai mare responsabilitate din partea mea. La hirotonire, Înaltpreasfinţitul Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor pe vremea aceea, m-a sfătuit să am grijă că fiind preot în satul natal, oamenii, cunoscându-mă, se vor obişnui greu cu mine ca preot şi va trebui să am o ţinută, un comportament impecabil, să fiu atent. Recunosc, la început, mi-a fost un pic teamă că îmi vor spune tot «Mircică», nu «părinte», că nu vor avea încrederea să se spovedească la mine. Dar, spre bucuria mea, oamenii s-au purtat ireproşabil, firesc, cum trebuie să se poarte creştinul cu preotul lor. De aceea, există o mare bucurie a slujirii mele în biserica în care practic am crescut“, ne-a mărturisit părintele paroh George Tăleanu.
Împreună cu părintele coslujitor Răzvan Topală, care desfăşoară o bogată activitate cu copiii din parohie şi care, începând cu 2010, a pus în funcţiune într-un spaţiu special amenajat în grădina parohială o bibliotecă cu peste 2.000 de volume, organizând şi o expoziţie cu cruci de piatră din secolul al XIX-lea, au reuşit să atragă la spovedanie şi împărtăşire un număr din ce în ce mai mare de tineri. „Ne-am dori ca anul acesta, fiind «Anul omagial euharistic al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii», să avem cât mai mulţi credincioşi care să se împărtăşească la fiecare Sfântă Liturghie, nu numai la sărbători sau în cele patru posturi mari de peste an“, ne-a mai spus părintele paroh.
Înveşmântaţi în lumina Raiului
Am păşit pragul bisericii din Teşila cu sentimentul că ne înveşmântăm în lumina Raiului. Că dincoace de prag am lăsat chipul încruntat şi zbârcit de încercările zilei şi că, după îngenunchere şi rugă, ne vom întoarce mai curăţiţi şi limpeziţi la inimă, mai pregătiţi să purtăm bătăliile noastre cotidiene cu neştiutul şi cu necunoscutul din noi. La plecare, părintele paroh ne-a arătat locul altarului vechii biserici, nu ca aducere aminte, ci ca vie şi statornică ascultare de a duce mai departe, nealterată, credinţa care i-a purtat aici pe moşii satului, oierii descălecători din Ardeal.
