Tezaurul arhivistic al Moldovei

17 kilometri de șosea întinsă le-ar trebui celor care lu­crea­ză la Arhivele Naționale de la Iași să înșiruie dosarele cu documente aflate azi în grija lor. Un „drum” al arhivelor construit în aproape două veacuri, fără de care ar fi imposibil să înțelegem corect trecutul Moldovei. Căci o imagine completă se obține făcând apel la document, în Arhive. De acolo, din încăperile întunecoase,
în care istoria șade cuminte, pe rafturi, așteptând să fie descoperită, se deschide calea reconstituirii unor epoci. Înființate și la București, și la Iași, prin Regulamentele Organice din 1831 și 1832, Arhivele Statului reprezintă singura instituție care a supraviețuit neschimbată de atunci și până în zilele noastre.

Nu și-ar fi putut în­chi­pui, pesemne, bie­tul Gheorghe Asachi, primul di­ri­guitor al instituției, în urmă cu 187 de ani, că în Arhiva Statului Moldovei, în care a încercat cel dintâi să pună ordine, vor ajunge, cândva, să se adune documente cam cât să acopere drumul cel mare din Herța lui natală până în târgul Dorohoiului. Desemnat „Arhivariul Statului” la 1 ianuarie 1832, după instituirea Regulamentelor Organice, a înțeles lesne ce complicat meșteșug e acela de a pune în bună rânduială teancurile nesfârșite de „acturi” primite în grijă. Rânduială pe care s-o priceapă nu doar el, ci și aceia care se vor ocupa de arhive și în viitor. Căci intrarea în vigoare a Regula­men­telor Organice avea să „schim­be eșafodajul instituțional al statu­lui, vechile dregătorii, care deți­neau arhivă și care se desființau, trebuind să lase cuiva propriul patrimoniu arhivistic”, după cum explică arhivistul Mihai Mîrza. Așa a ajuns Asachi directorul „Arhivei Statului”, instituție care nu existase până atunci nici în Mol­dova, nici în Țara Româ­neas­că. „Și atunci, ca și acum, institu­ții­le judecătorești creau multă arhivă și rămâneau repede fără spațiu. Cumva, Arhiva funcționa ca un departament al Ministerului Justiției”, subliniază Mihai Mîrza.

Tânărul Asachi fusese secreta­rul comisiei de redactare a Regulamentului Organic al Moldovei. A primit însărcinarea de a înființa și organiza Arhiva și a încercat o ordonare a documentelor, pe litere. Metodă care s-a dovedit greoaie și contraproductivă și la care a re­nunțat. Însă colecția de documente ordonată de el există și astăzi, în aceeași formă, în Arhi­ve­le de la Iași. „Ulterior s-a ajuns la conclu­zia că ordonarea documentelor potrivit principiului provenienței, așadar păstrarea lor în arhivă pe fondurile instituțiilor creatoare, este mult mai indicată, așa că s-a recurs la această metodă”, spune arhivistul Mihai Mîrza.

Cu timpul și mai ales după se­cularizarea averilor mănăstirești, documente felurite s-au tot adu­nat: danii, acte ale moșiilor, acte de proprietate, fondurile unor in­sti­tuții sau fonduri personale. Pe măsură ce numărul documentelor a crescut, s-a întețit și periplul Ar­hi­velor, ca instituție, prin diverse clădiri ale Iașilor, în eterna căutare a unor spații mai generoase. La început, au fost adăpostite în câteva case boierești, apoi în fostul Palat Administrativ (cel care a exis­tat pe locul actualului Palat al Culturii), din 1909 în clădirea egu­meniei Mănăstirii Golia, iar din 1977 în sediul actual, din Dealul Copoului.

Cei 17 kilometri de documente aflate azi în patrimoniul Arhivelor ieșene constituie al doilea fond, ca mărime, din țară, după cel pe care-l deține instituția centrală, din București (Arhivele Naționale ale României).

Pierderi ireparabile în incendii sau la vreme de război

Patrimoniul ar fi fost, cu sigu­ran­ță, unul încă și mai consistent, dacă instituția ieșeană nu ar fi tre­cut prin câteva evenimente tragice. Primul s-a petrecut în 1827, când „marele foc” a mistuit aproape toată vatra orașului, loc în care se aflau dregătoriile Mol­do­vei și Palatul Domnesc. „S-a pierdut cel puțin jumătate din fon­dul pe care îl aveau, la momen­tul respectiv, instituțiile statului. Arhiva vistieriei Moldovei și a Divanului domnesc a ars aproa­pe complet atunci. S-au mai păstrat doar câteva condicuțe. Tot atunci au ars o parte a arhivei mitropoliei și a multor mănăstiri, precum și arhive particulare”, subliniază Mihai Mîrza.

Un alt moment dramatic a fost incendiul din 1880, când iarăși au ars foarte multe documente. Sediul instituției se afla atunci chiar în Palatul Domnesc.

Pierderi însemnate au fost provocate și de numeroasele mutări ale Arhivelor, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin diverse clădiri din oraș, în căutarea unor spații încăpătoare. „De cele mai multe ori depozitele erau cumplit de insalubre. Casele, în epocă, nu erau precum cele de azi, nu aveau temelie înaltă, structură de beton; erau modeste, din paiantă. Și, deși aceste clădiri erau printre cele mai bune din Iași, documentele nu erau depo­zitate deasupra nivelului solului, că acolo stăteau oamenii; erau puse la subsol, unde era umezeală. Evident, în aceste condiții, s-au distrus multe acte”, apreciază Mihai Mîrza.

Și în 1944, în timpul evacuării unei părți reprezentative a Arhi­velor ieșene la Săcel, în Oltenia, s-au înregistrat pierderi ireparabile. În haosul dat de condițiile de război, două vagoane de documente s-au pierdut pentru totdeauna. Din povestirile celor care au participat la evacuare, reiese că „un vagon n-a mai ajuns la destinație, iar în locul celui de-al doilea a ajuns un vagon plin de mazăre”. De fapt, cele două va­goane cu documente au fost bombardate și au ars în gara Chitila. Potrivit aprecierilor arhivistului ieșean, atunci „au fost pierdute fonduri întregi de arhivă și s-au distrus câteva condici foarte dragi istoricilor, din care s-a pu­blicat foarte puțin”. Multe documente s-au pierdut și la Iași, în timpul bombardamentelor.

O mică parte din arhiva isto­rică de la Iași se află în Depozitul de acte vechi. Aici se păstrează una dintre cele mai mari colecții din țară de acte medievale, premoderne și moderne. În încăperile lungi, parcă niciodată suficient de încăpătoare, „bucățele” de istorie stau aliniate soldățește, într-o disciplină perfectă, așteptând ca vreun cercetător curios să le „dez­lege” de blestemul tăcerii. Pergamente așezate pe rastele vechi, confecționate după moda inter­belică, cutii cu manuscrise și dosare cu documente de tot felul creează un labirint codificat, prin care numai arhivistul te poate orienta. În trecere, citesc, pe cotoarele dosarelor, numele multor cunoscute mănăstiri moldovenești - Răchitoasa, Râșca, Pângărați. „Sunt fondurile mănăstirilor, partea de document medieval (acte de proprietate) și condicele de documente în care mănăstirile își transcriau actele”, îmi explică Mihai Mîrza.

Ne îndreptăm spre raftul pe care se găsește Codexul Țicău, un miscelaneu al cronicilor vechi românești, de la Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce, până pe la 1770. Manuscrisul provine dintr-un fond preluat de la Biblioteca Centrală Univer­sitară Iași, căreia i-a fost donat, în 1933, de Maria Climescu, soția unui fost rector al Universității. Exemplarul a fost transcris, după original, de un anume Ștefan Țicău.

„Acest miscelaneu conține toate cronicile, care au fost copiate de Vartolomei Mazereanu într-o istorie a țării, pe care a făcut-o la solicitarea autorităților rusești, pe la 1770-1771. Este foarte important, pentru că pe baza acestor tipuri de miscelanee au fost făcute edițiile contemporane ale cronicilor lui Miron Costin, Neculce, Grigore Ureche, căci originalele nu există”, subliniază arhivistul Mihai Mîrza.

Un alt document de excepție, ilustrativ pentru epoca din care provine, păstrat în acest depozit este Pomelnicul Mănăstirii Bi­sericani. Documentul conține, potrivit arhivistului Mihai Mîrza, „cea mai bună istorie a Mănăstirii Bisericani care există în momentul de față”, o parte tipiconală (cum notezi în pomelnic, cine va fi notat, ce serviciu religios se face și când) și partea de pomelnic propriu-zisă (ctitorii, binefăcătorii, domnii țării care au contribuit la facerea și refacerea locașului).