Primele cursuri în limba română au avut loc pe băncile Primei Şcoli Româneşti din curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, în anul 1583. Aici venea doar alesul satului pentru a învăţa să devină dascălul, notarul sau preotul satului. Diaconul Coresi şi-a putut tipări aici primele cărţi în limba română din Transilvania. Prin cele aproximativ 4.000 de cărţi vechi şi peste 30.000 de documente sunt păstrate comori rare ale românităţii şi ale bibliofiliei universale, aşa după cum ne-a arătat părintele profesor Vasile Oltean, custodele acestui muzeu de 52 de ani.
Format sub oblăduirea străvechii biserici voievodale „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, fondul de carte veche de aici ilustrează valoarea mediului cultural pe care l-au patronat acest sfânt locaş şi slujitorii săi. Muzeul „Prima Şcoală Românească” găzduieşte aproximativ 4.000 de cărţi vechi şi peste 30.000 de documente, precum şi numeroase obiecte muzeale. „În 1967, când am venit aici, am găsit un fost pușcăriaș, profesorul Ioan Colan, care fusese la Canal pentru că avea Biblia lui Șaguna în bibliotecă și nu i-a dat foc, aşa cum cereau comuniştii. Când a revenit în societate, nu-l mai angaja nimeni, aşa că a fost primit aici ca tâmplar, deşi avea două doctorate. Într-una din zile a intrat în turnul bisericii, a tras de o scândură şi s-a desfăcut, astfel, o ușă de intrare în turn. În interior a descoperit un adevărat tezaur de o valoare inestimabilă. Cercetând documentele, am avut tot timpul surprize mari. Doar cunoscându-ne trecutul putem construi viitorul”, ne-a spus părintele Vasile Oltean.
Biserica „Sfântul Nicolae”
Atestată documentar la anul 1292, amintită de bula papală la 1399, Biserica „Sfântul Nicolae” s-a construit în piatră începând cu anul 1495, prin contribuţia voievozilor de peste munţi: Vlad Călugărul, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Petru Cercel, Aron Vodă, Gheorghe Ştefan ş.a. Prin valoroşii ei slujitori, protopopi şi preoţi cărturari, biserica a slujit din plin centrul de cultură din Şcheii Braşovului, patronând şcoala, tiparul şi scrierea cărţilor româneşti.
Vechii şcheieni, care practicau un negoţ de larg răsunet cu Moldova şi Muntenia, dar ajunseseră să străbată şi Levantul, Balcanii până departe în Siria şi Egipt, au protejat prin danii locaşul de cult şi învăţătură, care astăzi a devenit Complexul Muzeal Şcheii Braşovului. Cărţile vechi, documentele de aici stau astăzi strajă la temelia istoriei, oferind tututor posibilitatea de cunoaştere a adevărului istoric al acestor meleaguri.
Slujind în egală măsură Şcoala şi Biserica, dascălii braşoveni au creat valori care au menţinut nestinsă flacăra de cultură din Şcheii Braşovului. Copişti, traducători, creatori de limbă literară, muzică şi artă, ei sunt reprezentaţi aici prin valorile adăpostite în arhiva istorică a muzeului. Dintre acestea, părintele profesor Vasile Oltean a menţionat „Omiliarul” din veacurile XI-XII, Molitvelnicul popei Bratu, Cronica protopopului Radu Tempea II, Parimiarul protopopului Vasile, alături de tablourile fondatorilor Liceului „Andrei Şaguna”, realizate de Mişu Pop, precum şi opereta „Crai Nou” a lui Ciprian Porumbescu.
Sala de clasă „Anton Pann”
O încăpere din muzeu aminteşte nu numai de popasurile repetate ale marelui povestitor Anton Pann, de la care s-au păstrat valoroase cărţi şi documente, dar şi de şcoala veche. Vizitatorii din prezent sunt impresionaţi de obiectele didactice vechi pe care le pot admira aici şi cu care nu mai sunt familiarizaţi. Persoana care venea la această şcoală aducea o găleată de grâu, un car cu lemne şi 4 florini. Aici se studiau gramatica, învăţături scripturistice şi filozofia.
Atestată de cronica locală la anul 1495, şcoala din Şchei îşi confirmă existenţa în anul 1390, când se emite bula papală a lui Bonifaciu al IX-lea. Argumentul pe care părintele Vasile Oltean îl aduce în susţinerea acestei idei este un „Omiliar”, manual şcolar descoperit recent, care presupune existenţa şcolii în veacurile XI-XII.
În tot timpul existenţei sale, în jurul şcolii s-a creat un focar de cultură, tipărindu-se cele dintâi cărţi de cultură în limba română. Prin teascurile diaconului Coresi s-au scris prima cronică cu subiect românesc, prima gramatică românească de către braşoveanul Dimitrie Eustatievici (1757), primul calendar almanah în literatura română al dascălului Petcu Şoanu. Tot aici s-a format şi o adevărată şcoală de copişti şi de traducere a cărţilor de cultură şi cult de către slujitorii bisericii şi ai şcolii.
Sala „Diaconul Coresi”
Mânat de idealul de a scrie „cu tiparul voao fraţilor românilor să vă fie pre învăţătură“, diaconul Coresi şi colaboratorii săi (Călin, Mănăilă, Şerban Coresi, Toma, protopopii Iane şi Mihai ş.a.) au realizat cele dintâi cărţi de circulaţie în limba română, făcând posibilă biruinţa definitivă a scrisului în limba poporului. Tipărirea între anii 1556 şi 1588 a circa 40 de titluri de carte în sute de exemplare, care s-au răspândit în toate ţinuturile româneşti, a consfinţit unitatea spirituală a acestui popor. Dintre exponatele acestei săli, părintele Vasile Oltean a ţinut să menţioneze: „Cartea românească cu învăţătură”, tradusă în Şchei de protopopii Iane şi Mihai; „Psaltirea”, „Sbornicul”, „Octoihul” şi altele. Aceste cărţi au înscris în cultura română, după aprecierea lui Lucian Blaga - „întâiul mare poem al unui neam”.
Sala „Cartea factor de unitate naţională”
În perioada medievală, obligaţi să trăim despărţiţi arbitrar în ţinuturi diferite, cartea şi limba ei română au ţinut laolaltă unit spiritual acestui popor. Sunt expuse ca argument cele mai valoroase monumente de limbă română medievală: „Biblia de la Bucureşti” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgovişte (1652), un „Tetraevangheliar” miniat pe pergament din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, manuscrise de înţelepciune creştină din veacul al XV-lea (din Transilvania), cărţile Şcolii Ardelene („Lexiconul” de la Buda, „Istoria pentru începutul românilor în Dacia” şi „Ortografia română” ale lui Petru Maior ş.a.). „Complementar, cele peste 80 de hrisoave domneşti, înscrise pe pergament şi aurite, confirmă permanentele legături între ţinuturile româneşti”, a subliniat părintele Vasile Oltean.
Sala cu vatră
Un mic colţ etnografic, reprezentat de vatră, icoane pe sticlă şi obiecte casnice specifice Şcheiului, permite vizitatorului să îşi facă o impresie despre tradiţiile locale. „Se recunoaşte cu uşurinţă caracterul sătesc al Şcheiului în perioada medievală, comun tuturor satelor de la periferia cetăţilor, care îşi durau o biografie aparte, nevoiţi să reziste cu greutate vitregiilor de tot felul”, a completat părintele Vasile Oltean.
