Am stat de vorbă cu Nicolas Altstaedt, un violoncelist minunat și un om de o reconfortantă vitalitate, în ajunul concertului său de la Festivalul „George Enescu”, și l-am întrebat între altele dacă după atâția ani de când cântă pe marile scene ale lumii mai are trac. Mi-a răspuns: „Sigur că da! Fiecare concert e special, unic și irepetabil, fiecare e ca și când ai urca prima dată pe scenă și îl prețuiești ca atare”.
S-a născut în Heidelberg în 1982. A cântat și a dirijat în toată lumea, cu Orchestra Tonhalle, Filarmonica Cehă, Orchestra Simfonică Ceaikovski, Orchestra Metropolitană Simfonică Tokyo, toate orchestrele simfonice BBC, Orchestra Simfonică Melbourne și Noua Zeelandă, Orchestra Simfonică Radio Finlandeză. Concertele mai recente le-a avut cu Detroit Symphony și Helsinki Philharmonic, Carnegie Hall, Théâtre des Champs Elysées, Koerner Hall din Toronto și un turneu prin Australia. În timpul sezonului 2017-2018, Altstaedt a oferit premiera finlandeză foarte apreciată a Concertului pentru violoncel al lui Esa-Pekka Salonen, sub bagheta compozitorului, la Festivalul din Helsinki.
În 2012, a fost ales de Gidon Kremer pentru a deveni succesorul său ca nou director artistic al Festivalului de muzică de cameră Lockenhaus, iar în 2014, Adam Fischer i-a cerut să-i urmeze ca director artistic al Haydn Philharmonie. A fost de asemenea director artistic al Festivalului Ittingen în 2019 și 2020.
L-am rugat să ne vorbească despre Heidelbergul natal, un oraș legendar, cu o atmosferă specială. Ne-a spus că acolo doar s-a născut, tatăl lui fiind medic, dar apoi s-au mutat într-un mic oraș, Gütersloh, care a fost foarte important din două motive: avea în apropiere Universitatea de Muzică, așa că a avut încă de mic mulți profesori de la care să învețe, și funcționa „o fantastică promovare a muzicii”, pentru că este orașul în care s-a născut compozitorul Hans Werner Henze și se organizează un festival muzical. La 6, 7, 8 ani, Altstaedt asculta foarte multă muzică simfonică modernă, inclusiv prime audiții.
De 18 ani locuiește în Berlin. Este prezentat drept muzician germano-francez, deoarece mama sa e franțuzoaică, drept care în copilărie a petrecut mult timp în Franța, unde are și acum multe legături, prieteni, se bucură foarte mult să meargă acolo, stăpânește perfect ambele limbi - ca și engleza, de altfel - și mărturiseşte: „Cred că ambele culturi au avut o influență asupra formării mele”.
„Nu mă pot plictisi nici o clipă”
L-am întrebat dacă nu cumva violoncelul, un instrument minunat, este oarecum nedreptățit față de mai bine promovata lui verișoară, vioara. „Poate că impresia asta vine din repertoriu: pianul și vioara au repertorii mult mai largi, iar vioara e vocea principală într-o orchestră. E natural, vine din natura instrumentului. Dar s-au întâmplat foarte multe lucruri în lumea violoncelului în secolul 20, a fost practic o explozie a repertoriului. În prezent, se cântă foarte mult, există enorm de mulți violonceliști de calitate, se scrie muzică bună pentru violoncel și avem un nou «ambasador», Yo-Yo Ma (violoncelist american afirmat drept copil-minune la 4 ani și jumătate, azi în vârstă de 65 de ani, n.r.), care este poate cel mai popular muzician din lume. Cred că violoncelul o duce bine, nu mă pot plânge! Sunt o fire curioasă, îmi place să cânt o mulțime de lucruri diferite, sunt numeroase concerte, inclusiv concerte rock! E mult de făcut, nu mă pot plictisi nici o clipă de violoncel!”
Pentru că Nicolas Altstaedt e foarte prețuit nu doar pentru talentul său, ci și pentru că acoperă o largă varietate de stiluri, de la muzica veche la cea contemporană, l-am întrebat dacă există unele genuri mai importante decât celelalte sau toate sunt pur și simplu muzică. „Pur și simplu muzică!”, mi-a confirmat, cu bucuria strălucindu-i în priviri. „Încerc să mă las inspirat de colegi pe care îi admir foarte mult. La Berlin am cântat două piese pentru violoncel și voce. A doua zi eram la Londra și cântam Enescu! Cu prietenul meu Jonathan Cohen am abordat repertoriul rock. E foarte solicitant să te miști printre toate acestea, dar e și o foarte bună inspirație, pentru că înveți de la oameni care s-au concentrat pe un anumit lucru. Studiind compozitorii, înțelegi și înveți ce este în spatele notelor. Sigur că ai notele, dar trebuie să știi și contextul în care au fost scrise!”
Jazz, „din păcate”, nu a ajuns - încă! - să cânte, dar are foarte buni prieteni care o fac, iar unii sunt „incredibil de buni muzicieni de jazz. Sper să reușesc și eu într-o zi!”
„Toți învățăm până la ultima suflare. Cred că asta înseamnă viața”
L-am întrebat, firește, despre George Enescu și despre festival. „Festivalul «George Enescu» este faimos în lume, foarte bine prezentat în presă, e o manifestare foarte importantă, mai ales acum, în condițiile pandemiei, vin prieteni din toată lumea, ne întâlnim la micul dejun, înseamnă foarte mult să vii aici. Iar Enescu... toată lumea știe că a fost un geniu, dar tot nu e cântat suficient! De plidă, Simfonia concertantă pe care o s-o cântăm (cu Orchestra Filarmonică din Londra, n.r.), îmi pare rău că trebuie s-o spun, e cântată aici, în România, dar nu și în străinătate. E păcat și aș vrea să schimb asta! A contat atât de mult pentru mine să învăț această piesă, s-o înregistrez, să cânt cât mai mult Enescu, pentru că socotesc că e un compozitor încă insuficient apreciat. Cine cântă Enescu spune: «Uau! Ce partitură bogată scrisă la tinerețe, e geniu complet, sunt atâtea straturi și atâtea stiluri în muzica lui!»”
Nu e de mirare că Nicolas Altstaedt a venit special un pic mai devreme la București ca să aibă timp să viziteze Muzeul Enescu.
Dintre violonceliștii români, l-a dirijat odată pe Ștefan Cazacu și a întâlnit-o pe Laura Buruiană. E bun prieten cu Valentin Răduțiu, care i-a fost coleg la Berlin. O mai știe și pe Sarah Nemtanu, concertmaistru al Orchestrei Naționale din Bordeaux, „și poate uit pe cineva, pentru că sunt atât de mulți foarte buni! Școala românească de instrumente cu coarde e una foarte bună!”
Schimbarea locului pe scenă - de la interpret la dirijor - are pentru Altstaedt regula ei: întâi trebuie să cânți, apoi să dirijezi! „Dirijatul e foarte, foarte obositor. Fizic și mental. După o simfonie sau chiar după o uvertură ești extenuat. Ne luptăm mereu, cei care facem și una și alta în același concert, întâi să cântăm - chiar dacă organizatorii nu sunt încântați... N-avem de ales, pentru că, după dirijat, brațele sunt foarte obosite. Și ai nevoie de atâta atenție, mai ales la repetiții, trebuie să ghidezi sute de oameni, partiturile sunt complexe. Când cânți, îți vezi doar de treaba ta, iar restul e treaba dirijorului!
Cât de greu e să fii directorul artistic al unui festival ori al unei orchestre? „La festival e bine pentru mine, pentru că la Lockenhaus lucrez cu prieteni, oameni cu care îmi place să fiu, să vorbesc și să cânt. În plus, există un manager, care se ocupă de aspectele administrative. Îmi place să conduc festivaluri, să invit oameni pe care îi apreciez, învăț multe de la ei, toată lumea are idei și știe lucruri pe care eu nu le știu, învăț o mulțime de piese noi, e ca și când aș studia, am în jur oameni foarte educați. Pentru mine lucrul cel mai important este să înveți”.
Nu mi-am putut reține uimirea: după atâția ani și așa o carieră, încă mai învață!? Răspunsul a venit cu un zâmbet larg: „Toți învățăm până la ultima suflare! Cred că asta înseamnă viața. Fiecare zi e nouă, o nouă provocare, ceva nou de descoperit, ceva nou de reevaluat”.
„După ce ai învățat o partitură, e parte din tine”
Pe site-ul lui Nicolas Altstaedt sunt anunțate nu mai puțin de 30 de concerte până la mijlocul lui decembrie. Va cânta la Oxford, Londra, Paris, Anvers, Essen, Torino, Bilbao... Nu e prea mult, nu-i prea greu? „Nu, pentru că după ce ai învățat o partitură, e parte din tine. Greu e să înveți piese noi. Poate dura săptămâni sau luni. Dar repertoriul standard - nu-mi place expresia, dar așa se spune -, lucruri pe care le știi de 20 de ani fac parte din tine. Sigur, lucrezi pe ele, le aduci la zi, dar le știi. Și înveți mult reinterpretându-le și călătorind”.
Are oare concerte favorite? Răspunde râzând, categoric: „Nu! Oricare mă poate inspira”.
Cu un asemenea program, mai are timp liber? „Eu simt că am tot timpul timp liber! Pentru că fac exact ce-mi doresc, ce iubesc să fac. Și asta înseamnă muzică, artă, acum mă duc la Muzeul Enescu, îmi place să citesc, iubesc natura. Poimâine urma să plec în Japonia, dar s-a anulat din cauza pandemiei, așa că o să am câteva zile libere după festival, iar pe urmă mă duc la o nuntă de muzicieni în Grecia! Dacă nu cânt, mă plimb prin orașul respectiv, să văd ce se-ntâmplă, merg la un muzeu, la un concert sau la repetițiile altora. Timp liber înseamnă pentru mine să faci ceea ce iubești”.
Nu mi-aș fi putut imagina o mai frumoasă încheiere a discuției.
