Timpul ca dar, făptuit la Mănăstirea Visterna

Există locuri unde cuvintele lui Rabindranath Tagore, „Fiecare copil vine pe lume cu mesajul că Dumnezeu nu este încă dezamăgit de oameni“, capătă o greutate aparte. Cu atât mai mult cu cât „pentru copii, dragostea înseamnă timp“, cum spune scriitorul american John Crudele. Prin nevoirea, jertfa şi grija specială pe care maicile de la Mănăstirea Visterna, din Episcopia Tulcii, o acordă unor copii greu încercaţi de viaţă, noi, rătăciţii acestui timp, rămânem încă în lumina mesajului lui Dumnezeu. Iar ei, copiii, se regăsesc în… timpul maicilor, care înseamnă iubire. Multă iubire…

Pulberea fină de nisip, ridicată în aer de adieri imperceptibile de vânt şi lipsa aproape totală a mişcării aşază pe chipurile caselor sărăcăcioase din satul Visterna, comuna Sarichioi, judeţul Tulcea, o negrăită resemnare. Un drum strâmt, zgrunţuros, se desprinde din şosea la dreapta, urcând în pantă. Ai crede că urmându-l te vei topi în tristeţe. Înşelătoare iluzie, căci imediat ce treci de ultima casă, panta înverzită a unui deal, pe care se profilează trupul de cărămidă roşie al unei biserici în construcţie, grădina, pomii şi florile din faţa paraclisului de lemn luminează înviorător. Aici este Mănăstirea Visterna.

Câţiva muncitori lucrează pe schele, iar două maici robotesc pe lângă cuptorul de pâine, din care răzbate un irezistibil miros de plăcinte rumenite.

La început de drum

La sosire, ne-au întâmpinat maica rasoforă Gabriela Nedelcu şi un băieţel, care părea de-al casei, însoţit de un căţel. Maica stareţă Fevronia Gociu era plecată cu treburi la Tulcea. Am intrat în paraclis, ne-am închinat, apoi ne-am aşezat pentru discuţii la umbră, într-un şopron care serveşte de trapeză pe timp de vară. La scurt timp, a apărut şi maica rasoforă Mihaela. Cele două sunt surori de sânge, din satul Beştepe, care înseamnă în turcă „Cinci coline“, judeţul Tulcea. Cu ceva ani în urmă, împreună au luat calea mănăstirii şi au ajuns în obştea de la Probota, judeţul Suceava, după care au venit aici, unde se ridica o nouă mănăstire.

„În 2006, a fost ales acest loc pentru sfântul aşezământ, iar în 2007 s-a înfiinţat practic mănăstirea. În anul următor, de sărbătoarea Cuvioasei Parascheva, a fost sfinţit paraclisul, cu hramul «Sfânta Cuvioasă Parascheva», oficiindu-se prima Sfântă Liturghie. În data de 24 aprilie 2014, Preasfinţitul Părinte Visarion, Episcopul nostru, a pus piatra de temelie a noii biserici, care are hramul «Naşterea Maicii Domnului». Şi, după cum se vede, aceasta este ridicată deja până la acoperiş“, ne mărturiseşte maica Gabriela. Apoi, împreună cu cele două rasofore, am mers din nou în paraclis, unde maica Mihaela, într-un colţ, îşi are amenajat un mic atelier de pictură.

„Lucrez la o catapeteasmă pentru Mănăstirea Codru. Acum îi pictez pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Eu folosesc pigmenţi şi emulsie de ou. Aşa am învăţat de la două măicuţe de la Probota. Cineva ne-a ajutat şi am făcut un baldachin, pe care eu am pictat serafimi, heruvimi şi pe Sfinţii Arhangheli. Baldachinul a fost realizat pentru această icoana veche a Maicii Domnului, care este făcătoare de minuni. Are peste o sută de ani. Maica stareţă a primit-o de la un părinte din Bucureşti. Cu ajutorul credincioşilor şi al maicilor de la Mănăstirea Pasărea am reuşit să o îmbrăcăm în argint“, ne mărturiseşte maica Mihaela.

Viaţa ca jertfă şi dar

Cele două maici ne-au spus că de anul trecut, din august, au în plasament cinci copii, cu vârste cuprinse între 4 şi 10 ani. Sunt toţi fraţi şi provin dintr-o familie din judeţul Tulcea, despre care aveam să aflăm mai multe lucruri de la maica stareţă, cu care ne-am întâlnit la Tulcea. De un an, Petrică, Nicoleta, Ştefania şi gemenele Daniela şi Valentina locuiesc la mănăstire, fiind îngrijiţi cu mare atenţie, responsabilitate şi dragoste de întreaga obşte. Adică de cele trei călugăriţe care se nevoiesc aici. „Ştefania este sărbătorită astăzi. Este cu maica stareţă la Tulcea, împreună cu Nicoleta. Fetele mai mari şi băieţelul merg la şcoală la Sarichioi, iar gemenele la grădiniţa din Visterna. Îngrijim cu toatele de ei. Merg cu noi la slujbe, îi ducem la grădiniţă, la şcoală“, ne spune maica Gabriela.

Pentru mulţi dintre noi, a nădăjdui la mântuire exclude uneori, din nefericire, grija pentru copiii cărora le dăm viaţă. Pentru cei care sunt purtători ai mesajului de nesfârşită iertare a lui Dumnezeu Care, deşi Îl dezamăgim, prin copiii noştri ne ţine în ecuaţia iubirii Lui. La Visterna, cele trei maici se jertfesc, într-un fel, în locul nostru. Nevoirea lor de mame adoptive îi ţin pe cei cinci copii în timp. Adică în dragostea pe care, fără de vină, ei nu au avut-o. Şi nu poţi să nu te întrebi, cum de s-au „încărcat“ şi cu această ascultare cele trei maici de la Visterna, când toate cele ale jur-împrejurului din obşte le umple din plin viaţa cu ascultări? Cerându-le un răspuns, te vei mulţumi doar cu o adâncă şi semnificativă tăcere. Sau cu o mărturisire simplă ca aceasta, pe care ne-a făcut-o maica Gabriela: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, totul este posibil. Nimic nu mai este greu, căci nevoirea noastră este pentru Hristos. Viaţa este jertfă şi dar de la Dumnezeu. De aceea, trebuie să ne înmulţim talantul. Să ne luptăm, după puterile noastre, cu nădejdea că Dumnezeu ne va mântui.“

„Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“

Cu maica stareţă Fevronia Gociu ne-am întâlnit în Tulcea. Tocmai terminase treaba, urmând să se întoarcă cu Nicoleta şi Ştefania acasă. De la cuvioşia sa am aflat că locul de mănăstire nu fusese ales la întâmplare. „Bătrâna care ne-a donat terenul, şi care a copilărit în această zonă, a avut un vis care s-a repetat de mai multe ori: o pasăre venea cu un prunc în cioc şi îl lăsa chiar pe locul unde se află mănăstirea. Şi cineva îl înjunghia. Visul s-a repetat de trei ori. De aceea a considerat că este un semn de la Dumnezeu şi s-a hotărât să doneze acel pământ pentru mănăstire. Aşa a început totul la Visterna. Nădăjduim, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al ctitorilor, ca până la sosirea iernii să punem şi acoperiş noii biserici. Se poate spune că ridicarea mănăstirii este o jertfă. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu am fi putut să o facem. Au fost zile când nu mai aveam nimic. Dar Dumnezeu a avut grijă de noi şi asta ne-a încurajat foarte mult. Dar am dorit să facem încă ceva: cu binecuvântarea Preasfinţitului, să ne ocupăm de câţiva copii. Să-i formăm, să-i educăm. Cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit. Eu le sunt acum şi mamă şi tată. Sunt copii încercaţi. Mama lor a murit, iar tata i-a uitat… Ne-am ataşat foarte mult de ei, suferim alături de ei, ne bucurăm împreună cu ei. Sunt de-acum copiii noştri“, ne mărturiseşte maica stareţă.

„Copiii noştri.“ Ce frumos sună, ce plină de dragoste şi ce adânc înţeles are această mărturisire, care ne ţine încă în ecuaţia iubirii lui Dumnezeu!

La plecare, am fi dorit, dacă s-ar fi putut, să ne întâlnim cu bătrâna care a donat pământul pentru mănăstire şi să-i spunem că pruncul din ciocul păsării pe care l-a visat de trei ori la rând e viu. El se aşază în fiecare noapte peste somnul celor cinci prunci de la Visterna şi le şopteşte în vis: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea…“