Are 90 de ani şi este din copilărie la mănăstire. Iubeşte tăcerea, smerenia şi rugăciunea. Ţi-e mai mare dragul s-o priveşti cum migăleşte la război. Degetele-i dibace ţes firele multicolore şi, cu fiecare centimetru, răsar carpeţele fine, vii, atent cumpănite după modele ştiute de la înaintaşe. Frumuseţea, vioiciunea şi seninătatea călugăriţei sunt roadele unei vieţi curate, ţesute cu virtuţi alese.
Monahia Cleopatra Drăgănescu s-a născut în Boroaia, judeţul Suceava, în 1924, şi a primit la botez numele Lucreţia. A crescut de la 5 ani la mănăstire, la mătuşa sa, maica Nimfodora Vicoveanu, ostenitoare în Mănăstirea Agapia. Acolo a învăţat şi buchiile, şi rucodelia, împletind cu rugăciunea lucrul metaniilor, ţesutul la război şi tricotatul, mai apoi, la Văratec. „M-am născut din ţărani gospodari, cu frica lui Dumnezeu. Am fost opt la părinţi, eu a doua. Bunica mea a avut 14, iar mama bunicii a avut 18 copii. Am început să învăţ în satul natal, dar nu mă puteam dezlipi de mănăstire, aşa că tot la Agapia mi-am continuat şcoala, şapte clase. La 12 ani am intrat în atelierul mănăstirii, să învăţ meserie, la covoare“, îşi începe povestea vieţii de 90 de ani monahia Cleopatra.
A părăsit definitiv viaţa lumească la 17 ani, când a intrat în obştea Mănăstirii Văratec. De atunci nimic nu a mai despărţit-o de Mirele Hristos. În anii '60, când majoritatea monahilor au luat calea pribegiei în urma Decretului 410, călugăriţa a simţit că nu poate trăi în afara mănăstirii. Cu „sufletul sfâşiat de durere“, aşa cum se exprimă în memoriul adresat în 1961 patriarhului Justinian Marina, a mers în audienţă la însuşi Întâistătătorul Bisericii şi i-a cerut „îngăduinţa de a trăi mai departe în Mănăstirea Văratec“. A enumerat atunci toate motivele pentru care nu putea fi despărţită de mănăstire şi a primit încuviinţarea.
La Văratec a intrat în ascultare la maica Magdalena Dumitrache, la viaţa de sine. „O călugăriţă foarte bună. Aşa am iubit-o, că aş fi vrut s-o ţin pe braţe, să zacă la mine pe braţe, când s-a îmbolnăvit. Nu erau nervi la dânsa. Eu mă mai enervam, când aveam treabă multă şi nu dovedeam, dar maica-mi zicea: «Ce e asta, nervi? Te duc la vale!»
Am muncit mult, şi la covoare, şi acasă, şi la ţarină, că nu mai rămăsese personal tânăr în mănăstire, după decret, mai ales. Dacă m-ar judeca Dumnezeu după muncă, aş ieşi bine. Dar după pregătirea sufletească, ies cam slab, îmi pare“, spune cu smerenie voioasa măicuţă, şi lacrimi de pocăinţă i se preling încet din ochii ce-i strălucesc a bucurie. Aşezată la război, îşi mişcă iute degetele dibace printre fire şi ţese cu spor carpete multicolore. Nu i-a slăbit vederea, aşa încât nici nu are nevoie de ochelari. „Lucram 3 centimetri pe zi la un covor. Am făcut numai vreo douăsprezece din astea mari“, ne spune călugăriţa.
Pe lângă ascultările enumerate de dânsa cu modestie, a făcut parte din Consiliul duhovnicesc al mănăstirii, a fost eclesiarhă şi veşmântară.
Are două ucenice pe care le iubeşte, le îndrumă şi le preţuieşte. Celei mai mici, care e medic veterinar, i-a „făcut de la inimă“ o poezie-testament: „Am o fată doctoriţă/ Dulce ca o garofiţă/ Tot timpul la ascultare/ Operează animale./ Seara, când vine acasă,/ Nu-i mai trebuie nici masă. (...) Când o văd că intră-n casă,/ Toate bolile mă lasă,/ Că e bună şi frumoasă/ Şi să mor nici nu mă lasă./ (...) Şi totuşi, când o fi să mor,/ Te rog, scumpul meu odor/ Să verşi o lacrimă pe mine/ De vei vrea să fiu la bine,/ Fiindcă eu cât am trăit/ La sfârşit nu m-am gândit/ Aşa-i omul, cât trăieşte,/ La sfârşit nu se gândeşte./ Şi mai am un singur dor/ Te rog, scumpul meu odor/ Să nu uiţi că te-am iubit/ În ziua când te-am întâlnit./ În pământ când oi intra/ Pe nimeni n-oi mai avea/ Cine-a vrea m-a tămâia/ De-l va durea inima.“
Ce a deprins de la părintele Vichentie Mălău
Copilă, la Agapia fiind, l-a avut sfătuitor pe iscusitul duhovnic Vichentie Mălău, de la care a învăţat smerenia adevărată, milostenia, nejudecarea aproapelui şi lepădarea de sine. „Părintele Vichentie nu-şi ridica capul din pământ. Atâta smerenie avea... Bunurile sale din chilie erau epitrahilul din cui şi o scândură pe care se întindea“, îşi aminteşte călugăriţa. După pilda duhovnicului, maica miluieşte pe toţi săracii care îi calcă pragul. Pentru ei are un portofel special. Le găteşte singură aşa, ca pe vremuri, la plita din ograda casei unde se nevoieşte. Aragaz nu are.
A cunoscut maici cu viaţă sfântă şi s-a folosit de dragostea, evlavia, bunătatea, înţelepciunea, credinţa, ascultarea, statornicia, răbdarea şi de nevoinţele lor. „Maica Epraxia, sora părintelui Vichentie Mălău, maicile Irina Leca şi Nazaria Niţă, care au fost şi stareţe, maica Iuliana Ivan, toate călugăriţe foarte bune“, îşi aminteşte maica.
„Niciodată nu judecă pe nimeni“
E veselă, sprintenă, cu faţa senină, luminoasă. Secretul tinereţii fără bătrâneţe a călugăriţei nonagenare ni-l spune ucenica dânsei cu acelaşi nume. „Niciodată nu judecă pe nimeni. Eu colind tot satul mănăstiresc cu ascultarea, dar niciodată nu vrea să ştie care şi ce mai face. Odată mi-a şi făcut-o. Aveam o ispită şi am venit acasă supărată să mă plâng. Maica mea a luat o carte şi a-nceput să-mi citească din ea. Şi tot citea şi citea. M-a întrebat la un moment dat: «Ei, mamă, te-ai mai liniştit? Ţi-a prins bine? Am nimerit ceva pentru tine din ce te doare, sau să-ţi mai citească mama ceva?» Altă dată însă, văzând că eu tot vreau să spun de una de alta, mi-a zis-o tăios: «Uite ce e, soră, cât te iubesc eu pe tine, dacă mai vii cu de astea, pe la mine să nu mai calci!» Iubeşte nespus de mult mănăstirea. Şi nu iese deloc. Nici până în parcare. De la dânsa am învăţat că dacă urăşti pe stareţul tău, Îl urăşti pe Dumnezeu“, spune sora Cleopatra.
Povăţuieşte că cel mai important e să faci întâi cele ale Domnului şi apoi cele ale omului. Maica ştie din experienţă că rugăciunea cu post e bineprimită. Iar Paraclisul Maicii Domnului ajută mult. „Când am venit cu tatăl meu la Văratec, la 17 ani, nu ştiam la ce maică să rămân. Şi m-a sfătuit o măicuţă să postesc şi să citesc Paraclisul Maicii Domnului. Şi noaptea am visat-o pe maica Magdalena că ieşea din casa unde stăm noi acum, îmbrăcată în alb, şi se ducea la biserică. Ce să vrei mai mult de atât?“, mai spune maica Cleopatra.
Dacă s-ar mai naşte o dată, tot mănăstirea ar alege-o. Acum îşi mai doreşte doar mântuirea. Asta şi-a dorit dintotdeauna. Când o întrebi dacă-i e frică de moarte, răspunde fără şovăială, răspicat: „Nu! De veşnicia ei“.
