„Tinerii acceptă prea uşor noul“

Au trecut 20 de ani de la căderea comunismului în Europa de Est. Două decenii, aşadar, de când s-a lăsat cortina peste un sistem totalitarist convertit în capitalism la un preţ scump plătit de români, revoluţia de la â89. Celor mai mulţi tineri, născuţi după momentul revoluţiei, le este greu să înţeleagă „cum era pe vremuri“, ei care îşi aleg canalele tv cu telecomanda, folosesc telefoanele mobile de la cinci ani, pot călători oriunde în lume, după bunul plac, au acces la informaţie. Au libertatea. Cât de mult s-a schimbat şi cum arată astăzi Bucureştiul postcomunist? Cum se face că însăşi capitala noastră este etichetată de cei mai mulţi turişti drept oraş postcomunist, cu amprente încă vizibile ale acestei perioade, când, de fapt, noi ţinem cu dinţii la titulatura de capitală europeană?

„Prima impresie pe care am păstrat-o asupra Bucureştiului, când am păşit prima dată pe uşa gării, a fost una dezamăgitoare. Imaginea era dezolantă. Trafic intens, blocuri comuniste, mizerie pe străzi, cerşetori, oameni atât de agitaţi şi încruntaţi. Dintre aceştia, tinerii continuă să mă uimească şi astăzi cu vestimentaţia, comportamentul şi limbajul lor, care lasă de dorit. Nici despre bătrâni nu am o părere foarte bună. Unii sunt foarte răutăcioşi. Probabil, e de vină agitaţia şi viaţa, deloc uşoară, de aici. Nu mai ştiu ce să cred“, spune Elena Păun, o tânără avocată, care a ales să-şi practice meseria în Capitală, pe un salariu mai bun decât ar fi putut primi în provincie.

În mare, cam aceasta este caracterizarea pe care o fac cei mai mulţi „venetici“. Cu timpul, ajung să se obişnuiască şi să devină parte integrantă a tabloului, care se vrea unul pur capitalist, adaptat la cerinţele şi pretenţiile unei capitale europene, dar care, din păcate, nu este decât un amestec de nou şi vechi, urât şi frumos, în proporţii inegale, stridente. Un oraş cu mai multe oraşe la un loc.

La un Brifcor cu Arabela, peste drum de Cocor

Rămăşiţe ale vechiului regim sunt blocurile cenuşii, „cutiile de chibrituri“, cum li se spune, spoite numai la parter, pentru sediile de magazine, firme, pe pereţii cărora şi la balcoane sunt montate reclame imense, fabricate din materiale ale căror costuri se ridică la sume mult mai mari decât pensia primită de pensionarii locatari, într-o lună, la un loc.

Unde sunt cozile de altădată de la alimentare, Daciile din trafic, elevii sau liceeni încolonaţi la semafoare, îmbrăcaţi în uniforme, magazinele de la colţ, unde te puteai răcori cu un Brifcor sau un Cico, după o porţie de ciocolată Pitic, mentosane şi caramele, sau chiar creveţii vietnamezi Benghe? Dar filmele cu Arabela, desenele animate cu Nu Pagadi, Mihaela, şoimii patriei, pionierii? Şi lista poate continua. Înterogaţiile nu se vor a fi nostalgice, este doar o formă de a reactualiza sau de a prezenta celor mai tineri o stare de fapt specifică perioadei roşii de la noi.

Unirea, Cocor, Victoria, Eva, Obor sau Junior sunt doar o parte din magazinele clasice ale Bucureştiului, renumite pentru mărcile comercializate mai ales înainte de 1989, care mai există şi astăzi, dar sub o altă înfăţişare. S-au transformat sau sunt pe cale să se transforme în malluri, clădiri la modă, pe care le regăsim oriunde în ţară, la fel ca şi mini-zgârie norii din sticlă şi oţel. Mai punem la socoteală maşinile luxoase, vilele, excursiile în străinătate, hainele de firmă, etalate cu mândrie, peste tot. Facem toate acestea, pentru că, gândim noi, ele ne dau măsura a ceea ce înseamnă un occidental adevărat, cu un standard de viaţă modern, „pioni activ“ ai globalizării europene.

„Neputinţa şi sărăcia oamenilor care i-a măcinat în comunism, adevărate frustrări, s-au transformat astăzi în luxul opulent, pe care cei mai neinstruiţi preferă să îl afişeze oriunde. Nu are nimeni nimic cu ei, doar că pierdem mult din specificul nostru ca naţiune, dacă tot o să imităm la infinit Occidentul. Nici limba nu ne mai aparţine. Am ajuns să ne fandosim într-o aşa măsură, că nici măcar nu mai ştim să vorbim corect gramatical. Tinerii acceptă prea uşor noul şi e păcat, pentru că ei sunt viitorul. Odată, pe posturile de televiziune, se cânta muzică folclorică, astăzi se preferă manelele“, este de părere Ion Haiduc, de 57 de ani, fost profesor universitar.

Reversul efectelor benefice ale capitalismului

Dar oamenii României de azi, ai Bucureştiului de azi? Oamenii, cum sunt? Şi ei sunt schimbaţi, cu atât mai mult cu cât printre autohtoni se regăsesc şi foarte mulţi străini, cu fizionomii specifice, obiceiuri şi felul lor proprii de a influenţa localnicii. În comparaţie cu aceştia, ai noştri sunt mai frumoşi, nu pentru că sunt ai noştri, ci pentru că mare parte dintre ei au, în primul rând, un spirit viu, merg la biserică, spre exemplu, şi se ghidează după normele unei educaţii, care implică bun-simţ, respect, echitate. Dintre aceştia, categoria cea mai defavorizată acum, pensionarii, sunt deja plictisiţi şi dezamăgiţi de viaţa care nu le mai poate oferi foarte multe. Mai mult ca sigur, cuvintele grele pe care le aruncă în mijloacele de transport, pe stradă sau în parcuri sunt efecte ale neputinţei fizice şi financiare, reversul efectelor benefice ale capitalismului, mult dorit de cei mai tineri. Bătrânii sunt o categorie aparte în Bucureşti, care se detaşează de marea masă. Îi vezi dis-de-dimineaţă cu sacoşa la piaţă, cu feţele triste şi hainele ponosite. Domnii, la vârste venerabile, încă mai poartă paltoanele sau pălăriile de când erau tineri, altfel nu se explică luciul hainelor, croiala şi materialul adus din altă epocă. La fel şi doamnele, se mulţumesc cu fustele pliate, din tergal şi, în amintirea cochetăriei din tinereţe, îşi boiesc buzele cu roşu aprins.

„Pe timpul lui Ceauşescu mergeam la băi, ne distram şi aveam bani să ne vedem şi de sănătate. Acum, suntem lefteri. Ce folos că magazinele sunt pline, dacă banii nu sunt de ajuns? Nu ne mai rămâne decât să cerşim. Şi-aşa cerşetorii se înmulţesc pe zi ce trece. O să ajungem să mâncăm laolaltă cu câinii din tomberoane. La ce e bună libertatea, dacă mor de foame? Tinerii, la fel, nu au servicii. Măcar înainte li se dădea o casă şi un serviciu“, răspunde cu tristeţe Margareta Soare, pensionară.

Comunismul, între amuzament sau nostalgie

În asentimentul bătrânei sunt aproximativ 30% dintre studenţii noştri, care cred că ţara o ducea mai bine în perioada comunismului, după cum a arătat în luna august a anului trecut un studiu realizat de Agenţia pentru Strategii Guvernamentale. Mai mult, o treime dintre cei chestionaţi au fost de acord cu instaurarea unui regim autoritar, cu o sigură condiţie - creşterea nivelului de trai. Specialiştii consideră că poziţia tinerilor vine din dorinţa acestora de a impresiona, din teribilism. Cei mai mulţi dintre ei, fie erau prea mici când a căzut regimul, fie nu erau născuţi, aşadar, străini de realitatea acelor vremuri. Ca dovadă, pe străzile Bucureştiului pot fi văzute tot mai multe vestimentaţii de inspiraţie ceauşistă (tresele, cravatele, şepcile de pionier), inspiraţie care se regăseşte şi în desenele de pe zidurile din oraş, cu elemente de iconografie comunistă. Industria publicităţii se foloseşte şi ea de simbolurile comuniste româneşti. Din pur amuzament sau din nostalgie?

▲ Pentagonul românesc

Numele clădirii Palatului Parlamentului, cunoscut sub numele de Casa Poporului înainte de revoluţie, este inevitabil asociat regimului din timpul lui Ceauşescu. Clădirea are o suprafaţă desfăşurată de 330.000 m², ceea ce i-a asigurat un loc în înscriindu-se în Cartea Recordurilor la capitolul „Clădiri Administrative“, pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spaţiale de la Cape Canaveral din Florida. Palatul se află situat în partea centrală a Bucureştiului (în sectorul 5), pe locul care astăzi se cheamă Dealul Arsenalului.

Clădirea are aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli şi saloane, 4 restaurante, 3 biblioteci, două parcări subterane, o sală de concerte, restul fiind camere de deservire. Numele sălilor şi saloanelor din Palatul Parlamentului au fost alese după revoluţie şi sunt legate de aspiraţia românilor pentru Unire şi de istoria parlamentarismului în România. La construcţie au participat 200 arhitecţi şi aproximativ 20.000 muncitori care au lucrat în trei ture, 24 ore pe zi. În 1989, costurile clädirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 la 3 miliarde euro.