Așezat cu fereală, pe coclauri și prin văioage, ocrotit cândva de codri adânci, satul Zăpodeni reprezintă una dintre cele mai interesante vetre etnografice ale Vasluiului. Un fel de imagine prototip pentru lumea rurală din această parte de țară. Arhitectura caselor, chipurile și întrebuințările pe care le-a primit aici lemnul, obiceiurile legate de naștere, de moarte, de nuntă, țesăturile și cusăturile, sărbătorile de peste an, toate conturează imaginea unui anume tip de trăitor. Unul care a fost atent la ce i-a dăruit natura ca sursă de trai, la semnele timpului, dar și la ce-i trebuie sufletului în nesfârșita sa călătorie prin lumile știute și neștiute. Și care poate să ni le spună și nouă.
Azi, de ajuns până în sat nu e peste măsură de greu, deși asfaltului i-ar mai trebui, pe ici-pe colo, ceva ajutor să reziste. Dar majoritatea drumurilor Zăpodenilor sunt greu de străbătut, mai ales că urcă pe spinări de deal, pe unde s-a cuibărit satul, fugărit, în istoria sa, de alunecările de pământ. Un labirint de ulițe cotite, care mai de care mai ademenitoare, te cheamă să descoperi ce comori țin, de veacuri, în spate. Pomii au țesut pe aici adevărate cazemate de clorofilă și nu dau semne c-au obosit să-și țină frunzișul, chiar dacă e toamnă târzie.
De pe Dealul Cier, căsuțelor din Zăpodenii de Sus li se văd pălăriile sclipinde ale acoperișurilor. Restul e ferit de verdele încă suficient de energic. La orizont, pe dealul din față, nesfârșite câmpuri parcelate, ca niște lăicere, se aștern în calea soarelui, oaspetele permanent de deasupra. De-acolo, de sus, drumurile prin sat par niște firișoare deșirate, printre grădini, curți și haturi, dintr-un ghem uriaș.
Ajungem în ograda mătușii Sofica Lefter (78 de ani). Casa în care locuiește, în parte ridicată de bunica sa, la începutul veacului trecut, și finalizată apoi de părinții ei, decenii mai târziu, e una tipică pentru arhitectura mai nouă a satului - cu cerdac și dantelărie de lemn, migălită de dulgheri după moda anilor ‘60-’70. „Casele acoperite cu tablă, având două camere și tindă cu cămară, au apărut mai târziu, după 1900. Sunt încă multe în Zăpodeni și acum”, explică etnograful Lucian Lefter, de la Centrul Culturii Tradiționale Vaslui.
Însă mătușa a cunoscut lumea duioasă a căsuțelor numai cu tindă și odaie, construite din vălătuci, cu două ferestruici cât palma, cu prispe înalte, de lut, și cu acoperiș de stuf, după cum obișnuiau oamenii a face în veacul al XIX-lea. Erau adevărate miniaturi, împrejmuite cu garduri de ostrețe sau de nuiele împletite. Într-o astfel de căsuță, încă în picioare și azi, mergea la neamuri, în copilărie, căci acolo crescuse bunica ei, Arefta Toporăscu. Azi, căsuța și-a prăpădit căciula de stuf de altădată, fiind înnoită cu una de tablă. Dar are același farmec și aceeași blândă înfățișare.
A trăit războiul, spaimele acelor ani, lipsurile, nemerniciile pe care rușii le făceau prin sate. „Apoi o vinit cotili; trebuia sî-i dai tribut lui Stalin, sî facî CAP-urile. Șî dacî nu putei plăti, tăt îți luau din casî. Urcau în pod, îți luau tăti țolicili. Pi urmî o vinit foametea. Da’ mama mai ave câti ceva strâns. Șî țân minti cî era o cantinî la noi, sî ajuti oaminii. Șî mama sî duce sî iei porția di la cantinî șî le-o dăde vecinilor, cî ei nu mai aveau nimic…”. Din cauza greutăților, n-a putut să facă decât patru clase, în sat. Că lumea era sărăcită și nu-și putea ține copiii în școli. „Am făcut patru clase, da’ cu ochinci în chicioari. Mergem numa’ câti douî-trei săptămâni la școalî. Când începeu ploili, un chicior în scotei, altul îl bagai în glod. Nu erau nici haini, era greu. Torceu fimeili fuior subțâri, din cânipî, țeseau și din asta făceau fusti. Li boieu (n.r. - vopseau) negri șî așă umblau îmbracati”, își amintește mătușa.
Nunțile, odinioară
Sofica s-a măritat de tânără, la 16 ani, cu Vasile Lefter, băiatul unui meșter lemnar din Zăpodeni, tânăr cu armata deja făcută, cu care a făcut gospodărie.
Nunta au făcut așa cum au prins din bătrâni - în ogradă, cu țigani-lăutari tocmiți pe trei zile, cu bucate simple, gătite de vecinele venite în ajutor și cu daruri mai mult în natură decât în bani.
Orice nuntă începea cu obiceiul „sitelor”. „Cam pe miercuri sara, așa, punei doi băieți mititei să cearnă un pic de făinî. Adica «sî porneu sâtili nunții». Sî cerne făină sî facî fimeili malai pentru nuntî. Coceau și joi, șî vineri, la malai, numai pentru nuntă. Nu era pâine, ca acu’. Atunci era mai puțân cu pâinea pi la nunți”, își amintește femeia.
Estimp, vorniceii umblau prin sat, să cheme lumea la nuntă. Fiecărui flăcău care venea la nuntă mireasa îi prindea în piept o batistă cusută cu flori. Câteva astfel de batiste mai păstrează și azi mătușa Sofica, în zestre. „Mama o fost vadanî (n.r. - văduvă), da’ o avut lumi la nuntî cât o avut nașii și socrii. Era lumea săritoare, vine la nuntî. Zâceu: «Uiti, Ileana lu Dobî ari nuntî cu fata. Haidem, cî alta nu mai faci». Șî mama era renumitî șî cî ave gin (n.r. - vin) bun”, spune, râzând, mătușa.
La întemeierea noii familii contribuiau ambele părți. Mireasa trebuia să aibă zestre, pe care s-o ducă la casa mirelui - „saci, cî umbla lumea pi câmp, trebuieu pentru păpușoi, trăisti, vreo două-trii feluri di pichiri (n.r. - cuvertură țesută pestriț), lăiceri, macaturi”, iar mirele pământ și boi sau cai, să aibă cu ce lucra.
Nunta începea sâmbăta după-amiază, când venea muzica la casa miresei. De aici, în alai, cu o căruță încărcată cu zestrea, porneau toți spre casa mirelui. „Duminica dimineață cântau oleacă lăutarii, pânî ci gătei mireasa, pi urmî vine nunul, sî făce danțul în casă, pi urmî ieșeai cu danțul afarî. Pi urmî sî spune iertăciunea șî mirii puteu pleca la cununie, la biserică.”
După cununia religioasă, se întorceau acasă la socri și stăteau la masă. Nunii strângeau și ei lume acasă, iar duminică mai pe seară, în alai, veneau la casa socrilor. Se juca cu nașii, în ogradă, până târziu. „Lumea îți aduce tot felul di daruri - găini, un bănuț, fiecare ce putea. În masă sî dăde borș di găină, sarmale, făcuti în oali de lut. La sfârșitu’ nunții se lega mireasa. Adica o îmbrobode cu un batic. A doua zi, lunea, jumătate din muzică se ducea la nun, jumătate rămânea la socri. Șî nunta sî termina lunea seara, altădatî chiar șî marți dimineațî”, rememorează mătușa Sofica.
Hora (scrânciobul)
Un alt obicei al Zăpodenilor este hora. Dar nu e, cum ar putea părea, vorba despre arhicunoscutul dans popular în cerc. Aici, termenul are un sens aparte, desemnând scrânciobul, așa de prezent în satele moldovenești în zilele marilor sărbători de peste an. „ În Zăpodeni se organizau trei hore de Paşti, de către ceata flăcăilor, de către cămăraşi, care instalau scrânciobul în câte o răspântie a drumurilor, într-o poziţie centrală a satului. Din cele trei hore, una se află acum la Muzeul Satului din București”, explică etnograful Lucian Lefter, autorul monografiei Zăpodenii.
Cea mai importantă horă se organiza de Paști. „Sî-ncepea în Joia Mare. Umblau flăcăii prin sat șî li dădeau oamenii câte două ouă. Umpleau un coș cu ouă și le duceau la țigani, arvună, ca să vină la Paști, să cânte. Ș-apoi în ziua de Paști vineu și cântau șî pi fimeili bătrâne le trăgeau gratis în horă, pentru ouăle acelea pe care le-o dat”, își amintește Sofica Lefter.
A doua zi de Paști, flăcăii care angajaseră fanfara să cânte umblau prin sat cu vălăritul, primind bani și ouă roșii. Obiceiul era ca băieții să plătească muzica, iar fetele să le aducă de mâncare lăutarilor.
***
Ascultând-o pe mătușa Sofica am avut, preț de câteva ceasuri, în fața ochilor, imaginea satului tradițional, cu rosturile și obiceiurile lui. Rânduieli aproape dispărute, dar pe care suntem datori să le consemnăm în patrimoniul spiritual al neamului.
Fotografii: Ovidiu Bocioagă, Lucian Lefter, Arhiva Muzeului Etnografic al Moldovei
