Medicina de urgență este o specializare deosebită între cele din acest domeniu vast care are în vedere vindecarea omului. Una e să fii medic legist, medic de familie, medic de medicina muncii și cu totul altceva să lucrezi în UPU (Unitatea de Primiri Urgențe). Aici intri fie pentru că ai un spirit de jertfelnicie ieșit din comun, fie ai nevoie de adrenalină și nu o găsești decât în contact cu situațiile dificile. În UPU gărzile sunt... gărzi adevărate. Nu ai timp nici să te uiți pe geam și să-ți spui: Hmmm, deja s-a făcut dimineață. Uneori te duci cu mâncarea pe care ai adus-o de acasă neatinsă. Un medic de urgență seamănă cu un pilot de supersonic, ia deciziile corecte nu în minute, ci în secunde. Doctorița Diana Cimpoeșu e șefa UPU de la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, dar și profesoară la UMF „Gr. T. Popa” din capitala Moldovei. Despre o gardă mai puțin obișnuită, petrecută de Crăciun, ne povestește domnia sa în materialul de față.
„Toată viaţa am studiat cu mare plăcere Biblia“
Într-o duminică, după Sfânta Liturghie la Mănăstirea Cozia, Dumnezeu a rânduit să-l cunosc pe cel mai vârstnic monah al acestui aşezământ, un călugăr care mi-a atras atenţia prin ţinuta impecabilă şi limpezimea privirii cu care îi mângâie pe toţi cei care îi cer binecuvântare. Monahul Pahomie are 90 de ani, a fost învăţător şi şi-a găsit împlinirea şi pacea sufletească la 60 de ani. Am fost impresionată de modul în care vorbeşte despre familia sa, de sinceritatea şi de puterea de a se întoarce în timp, dar şi de temeinicia vieţii monastice pe care o trăieşte la Mănăstirea Cozia.
Aţi venit la mănăstire târziu, dar legătura temeinică pe care aţi avut-o cu Biserica dăinuie de zeci şi zeci de ani. Vă mai amintiţi în ce împrejurări aţi luat hotărârea de a vă retrage în viaţa monahală? Eu n-am avut chemare deloc, eu am fost chemat! În mănăstire am venit târziu, la vârsta de 60 de ani, după ce m-am pensionat. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să mă călugăresc. Mă aflam într-o vreme de căutări, când nu ştiam cum îmi voi orândui viaţa după pensionare. Aveam o inexplicabilă stare de agitaţie. Imediat după definitivarea formelor de pensionare, au venit două persoane cunoscute şi mi-au spus, fără nici o pregătire prealabilă: "Sunteţi chemat la mănăstire". Repet, nu mi-a trecut nici măcar o singură dată prin gând aşa ceva. Eu n-am avut chemare deloc! Eu am fost chemat! În clipa aceea m-am şi decis să vin. Am înţeles că în perioada în care eraţi învăţător aţi avut mari probleme cu sistemul acelor ani, mai mult chiar, le-aţi dat o lecţie despre ceea ce-nseamnă libertatea de conştiinţă. Ce puteţi să ne spuneţi despre întâlnirile mai puţin principiale pe care le aveaţi cu comuniştii? La început nu prea ştiam ce se-ntâmplă cu mine, dar îmi doream să rămân pentru totdeauna la mănăstire. De fapt, eu eram cunoscut încă de pe vremea comuniştilor, cu care am avut îndelungi confruntări, că frecventez biserica. Am fost chemat la o mănăstire, pe care o vizitam cel mai des. În perioada în care eram încă în lume, eram nelipsit de la toate slujbele bisericii. Mi se atrăgea atenţia, aşa, din când în când, pentru că ştiţi bine cu ce oprelişti ne confruntam în anii aceia, dar pe mine nu m-a preocupat niciodată asta. Acest lucru îi punea adesea pe gânduri, neştiind cum să mă abordeze pe această temă. Şi ştiţi ce îi irita cel mai mult pe cei trimişi să îmi atragă atenţia? Faptul că eu nici măcar nu îi luam în seamă. Până când, într-o zi am fost abordat direct de un trimis al inspectoratului şcolar. Eu i-am citit gândurile acelui om şi nu-mi era greu să înţeleg faptul că era extrem de stingherit de ceea ce trebuia să-mi comunice, dar şi el, sărmanul, îşi făcea datoria, aşa cum o impuneau vremurile acelea. Şi ştiţi ce i-am spus? "Ascultă, dragul meu, eu am citit "Constituţia" şi acolo scrie foarte clar: conştiinţa este liberă. Prin urmare, dacă eu cu bună-ştiinţă nu mă abat de la ceea ce îmi dictează conştiinţa, înseamnă că greşeşte cel care mă pedepseşte!" Eu n-am fost dovedit niciodată că fac propagandă, ci doar că m-am conformat conştiinţei mele. N-am iniţiat niciodată discuţii nici cu elevii mei şi nici cu profesorii. A, dacă mă-ntrebau ei câte ceva, întotdeauna răspundeam din Biblie, de la mine niciodată! Nu ştiu de ce, dar simt din destăinuirile dumneavoastră că l-aţi descoperit pe Dumnezeu chiar înainte de a conştientiza acest lucru. Cu siguranţă asta. Să vă spun când? N-o să vă vină să credeţi, la vârsta de 11 ani. Părinţii mei au fost foarte credincioşi. Tatăl meu, care era tot învăţător, a încercat să ne dea o educaţie aleasă, iar mama, sărmana, s-a nevoit cum numai ea a ştiut, pentru a creşte cu teamă de Dumnezeu pe toţi cei şapte copii ai familiei. Tata şi mama, deşi erau credincioşi convinşi, niciodată nu ne-au vorbit de credinţă, dar lângă bucata de pâine întotdeauna găseam şi Noul Testament. Tata era director de şcoală şi-n felul acesta umblam nestingheriţi prin toată clădirea. Într-o zi, pe când tocmai mă hotărâsem să citesc Noul Testament, tata a trecut pe lângă mine, aşa, ca din întâmplare, şi, văzând ce citesc, a zâmbit şi a trecut mai departe, cu mulţumirea aceea de sine, pe care mult mai târziu am înţeles-o. Acesta a fost, de fapt, începutul. Din clipa aceea, nu m-am mai dezlipit de Noul Testament. Eram atât de sigur că există Dumnezeu! Eram copleşit de sentimentul că Dumnezeu există cu adevărat, îl simţeam! Au trecut atâţia ani, iar Dumnezeu a zăbovit atâta amar de vreme lângă toate trăirile mele. Ce minunat lucru ar fi dacă şi viaţa de familie ar fi ca viaţa monahală, ce bine ar fi! Şi ce uşor... Dacă, după 40 de ani în slujba copiilor, Dumnezeu v-a chemat în slujba Lui, înseamnă că vorbim despre o slujire fără cusur. Cum a fost trecerea de la catedră la strană? Am fost învăţător, dar pentru că se spunea că sunt cel mai bun din breaslă la matematică, la un moment dat mi s-a cerut să predau acest obiect de studiu şi am funcţionat un timp şi ca profesor de matematică. Dar ceea ce am studiat toată viaţa cu mare plăcere rămâne, fără-ndoială, Biblia. Nu prea ştiam nici eu ce se-ntâmplă cu mine, habar n-aveam. Chiar dacă eram nelipsit de la mănăstire, pe mine nu mă preocupa viaţa monastică, nici gând, mergeam acolo pentru că slujbele mănăstireşti aveau ceva aparte, ceva înălţător, dar nu mă gândeam câtuşi de puţin la viaţa monahală. Mă trezeam dimineaţa, ce-i drept mult mai târziu decât la mănăstire, dar slujba şi rugăciunea erau nelipsite din viaţa mea. Poate o să vă vină greu să credeţi, dar să ştiţi că m-am adaptat nesperat de repede la programul monahal, mi-a şi plăcut şi mi-a şi folosit. Vedeţi cartea aceasta deschisă, a rămas aşa de când am plecat la slujbă, pentru că în afara slujbelor mi-am făcut un program al meu, care abia mi-ajunge în intervalul de la cinci la şase. Pentru că la mănăstire există un program extrem de riguros. La toate mănăstirile prin care am trecut, fie de călugări, fie de maici, la slujbe am văzut monahi de toate vârstele, de la cei foarte tineri până la cei cu tâmplele ninse de ani. La Cozia v-am găsit pe dumneavoastră cu părul alb ca neaua. Spuneţi-mi, nu vă este greu să vă treziţi noaptea, să staţi seara până târziu la Sfintele Slujbe? De-acum am 90 de ani şi trece timp până mă-mbrac, până-mi leg şireturile, e mai greu. Dar mă trezesc devreme, cum vă spuneam, şi fie mai citesc din cărţile sfinte, fie îmi fac rugăciunile mele de suflet. E foarte plăcut, e o pregătire a sufletului, greu de descris în cuvinte. Ascultarea mea este de a mă ocupa de corespondenţa mănăstirii şi să nu credeţi că este tocmai uşor, e nevoie de o permanentă stare de luciditate. Şi, revenind la slujbe, avem un program liturgic foarte bine rânduit, conform canoanelor, dar pe sufletul nostru. Ştiţi ce este extraordinar în această împreună lucrare? Faptul că totul se face de plăcere, cu voie bună, cu înţelegere şi, ceea ce este de fapt cel mai important, cu gândul la bunul Dumnezeu. Având în vedere faptul că această schimbare a destinului a intervenit în viaţa dumneavoastră la 60 de ani, nu v-a fost greu să vă acomodaţi cu viaţa de obşte? Dacă în primul meu drum monastic am mers la mănăstirea la care fusesem chemat, aşa cum v-am mai spus, ei bine, la puţin timp după aceea am ajuns la Cozia. Alegerea am făcut-o de bunăvoie, după ce Episcopia de atunci a Râmnicului îmi oferise trei variante monahale. Am ajuns la Mănăstirea Cozia, la vârsta de 60 de ani, pe când se afla stareţ părintele Gamaliil. Relaţia mea cu vieţuitorii Mănăstirii Cozia a fost încă de la intrarea mea în sfânt lăcaşul acesta, aşa cum şi sufletul meu este. Eu nu sunt o persoană comunicativă şi-mi pare rău pentru asta, dar ăsta sunt eu. Nici când eram în lume nu eram altfel, ăsta am fost eu, mai singuratic, nu mi-au plăcut niciodată prieteniile de familie, petrecerile, nici atât, mă regăseam cel mai bine când rămâneam doar eu şi Dumnezeu. Aşa am învăţat să trăiesc clipele de rugăciune, pentru că numai aşa am desluşit drumul spre cele sfinte. Am avut o familie foarte veselă, eu eram singurul care nu râdea niciodată Cu voia dumneavoastră aş vrea să ating acum un subiect mai sensibil, dar în tumultul acesta de viaţă spirituală pe care v-aţi asumat-o de bunăvoie, mă-ntreb ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră? N-aş fi vrut să discutăm despre asta... A fost greu şi pentru familie. Soţia mea a fost o femeie de-o inteligenţă rară, însoţită şi de o înţelepciune pe măsură. Din acest motiv poate că nici nu s-au creat dificultăţi legate de plecarea mea la mănăstire. A suferit cu demnitate şi nu a ripostat. Împreună am avut o singură fiică, pentru care mă rog necontenit. Rugăciunea mea pentru familie este necondiţionată şi sinceră. Am avut o familie foarte veselă, eu eram singurul care nu râdea niciodată! Nici aici nu am o fire deschisă, iar cu ceilalţi monahi nu am o comunicare permanentă. Eu îi simt lângă mine pe toţi, dar nu pot, nu reuşesc să comunic, pentru că sunt extrem de emotiv. Am mare bucurie să îi ajut pe toţi cei care trec pragul chiliei mele, dar nu-mi place să fac nici un fel de confesiuni nimănui. Mă uimeşte de-a binelea faptul că discuţia cu dumneavoastră are atâta cursivitate şi vă rog să mă credeţi că este pentru prima oară de când am devenit monah când vorbesc despre mine şi trăirile mele din mănăstire, dar şi din lume. Cât de sinuoasă a fost calea până la hotărârea definitivă? La cât timp după ce aţi venit la mănăstire v-aţi călugărit? A durat mult, erau rigori monahale peste care nu puteam trece, dar Dumnezeu a rânduit să mă călugăresc la Cozia şi aşa s-a şi întâmplat. Părintele stareţ a avut mare răbdare cu mine. Să ştiţi că e nevoie de vocaţie pentru a reuşi să cunoşti toată rânduiala unei mănăstiri atât de grele. Ştiţi cum e părintele stareţ pentru familia noastră monahală? E mai mult decât un părinte şi nu-i scapă nimic, cunoaşte toate lucrurile în cel mai mic amănunt şi, ferească Dumnezeu, să afle că cineva are o nevoinţă şi nu-i spune... Eu, de exemplu, am avut o mare problemă. Chiar dacă mă fascinează toate slujbele mănăstireşti, am trăit permanent cu sentimentul că nu am aptitudinile de care este nevoie pentru a putea sluji ca preot. Am simţit întotdeauna că nu voi putea face asta niciodată. Dumnezeu a rânduit lucrurile în aşa fel, încât până şi părintele stareţ a înţeles că este vorba de o stare emoţională şi nimic altceva. Nu pot, e neputinţa mea şi mi-o asum. Asta e. Avuţia este prima armă a satanei Şi, pentru că ne aflăm în Postul Naşterii Domnului, v-aş ruga să le adresaţi câteva cuvinte sărmanilor care se roagă şi postesc, dar şi celor care au şi sunt împliniţi din punct de vedere material. Împărtăşesc durerile tuturor celor care vin la mănăstire şi le-am tot spus că postul este o completare de netăgăduit a credinţei. Întotdeauna i-am primit în chilie pe toţi cei care mi-au bătut la uşă. Mare putere câştigăm de la Dumnezeu dacă postim aşa cum se cuvine. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu şi am păstrat postul toată viaţa. Dar până la urmă, postul înseamnă să nu te saturi de bunătăţi, să nu uiţi de rugăciune şi smerenie. Respectul postului este esenţial. Cât despre cei împliniţi din punct de vedere material, ce pot să le spun, decât că avuţia este prima armă a satanei. Acum, fiecare alege ce vrea de la viaţă, dar creştineşte este să nu-L mâniem pe Dumnezeu.
