Tradiție, istorie și viață la Parohia Gorunești

În cele cinci sate ale comunei Slătioara, județul Vâlcea - Coasta Cerbului, Gorunești, Rugetu, Milostea și Mogești - funcționează 11 locașuri de cult. Această realitate do­ve­dește cât de credincioși sunt locuitorii zonei, care trăiesc și astăzi cu tradițiile lor an­ces­tra­le, cu statutul lor de țărani liberi și viteji, întruchipați de căpitanii de plai, vătafii și „potecașii zugrăviți” pe zidul bisericii din Viorești. În Pa­ro­hia Gorunești, pe care am vi­zitat-o la sfârșitul lunii noiem­brie, există trei dintre aceste biserici. Ele deservesc un număr de aproximativ 250 de familii.
O tradiție locală spune că atât de mare era credința oamenilor de aici în Dumnezeu, încât acolo unde clopotul unei biserici nu se mai auzea, enoriașii puneau mână de la mână și mai ridicau încă un sfânt locaș. Preoții au fost, dintotdeauna, dimpreună cu „ereitele” (soțiile) lor, parte activă și ctitori ai acestor biserici, întărind prin slujire ne­con­diționată conștiința apar­tenenței enoriașilor la o comunitate sătească liberă, dar în aceeași măsură și comuniunea întru Hristos. O dovedesc tablourile votive din pronaosul bisericii-filii din Viorești, spre exemplu, unde sunt pictați Vătaful Ioan Urșanu, mama sa Nedelea, preotul Nicola și preotul Radu, cu soțiile lor, Dumitra și respectiv Ilinca, sau cele din biserica parohială unde, alături de ctitorii Constantin Dumitru și soția sa Ioana, sunt zugrăviți și preotul Gheorghe Iliescu, preoteasa Elisabeta și fiii lor Maria și Alexandru.

Continua revenire

Un pelerinaj în Parohia Gorunești, comuna Slătioara, județul Vâlcea, Protopopiatul Horezu, din Arhiepiscopia Râmnicului, îți trezește sentimentul unei continue reveniri către tine însuți. Și asta pentru a te așeza cu îndreptățire și curaj în acest prezent tulburat și încărcat de probleme, de rătăciri și provocări, de atâtea „de ce”-uri, aparent rămase fără răspunsuri, care parcă tot amână, tot îndepărtează întâlnirea cu Dumnezeu, alimentând frica sau indiferența de El. Dar, așa cum spune un părinte contemporan, Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei și al Lavreotichiei, tocmai această frică de Dumnezeu conține „elementul atât de indispensabil al apropierii de El, ascunde, în esență, îndrăzneala, hotărârea, libertatea și con­sim­țământul” aflării Lui, pe de o parte, „iar de cealaltă parte, pe omul însetat” de El. De aceea, întâlnirea cu Creatorul este o necesitate, dar și o mare taină. Din acest motiv, pelerinajul făcut la Gorunești ne-a trezit, tainic, sentimentul unei continue reveniri restauratoare la noi înșine.

La Gorunești, fiecare pas, fiecare icoană, fiecare cuvânt nerostit au fost tot atâtea „de ce”-uri care ne-au ostoit însetarea de Dumnezeu.

Comunitate și comuniune

Am vizitat mai întâi bisericuța Filiei Mogești, cu hramul „Naș­te­rea Maicii Domnului”, care de­servește un cătun cu vreo 25 de familii. O construcție țărănească din lemn, de la 1821, deosebit de cochetă, acoperită recent cu tablă, care adună în jurul ei satul dintotdeauna. Adică și pe cel de acum, și pe cel de sub pământ, mutat acolo spre odihnă veșnică. Aici, nimic și nimeni nu lipsește, comuniunea este deplină. Tocmai această stare ne-a dat siguranța prezenței lucrătoare a lui Dumnezeu, prin slujitorul său, părintele paroh Alexandru Prună, care ne-a însoțit și care, prin cuvinte puține, ne-a făcut să înțelegem că slujirea sfinției sale aici nu este nimic altceva decât adăugare continuă la celelalte slujiri de peste veac, ale preoților care astăzi sunt și ei prezenți în viața comunității, cu chipurile lor din zugrăveală, dar și cu faptele lor netrecătoare.

Ne-am continuat apoi drumul vizitând celebra biserică-filie a „potecașilor” din cătunul Viorești, ridicată la 1782 de către Ion Urșanu și alți ctitori locali, care are hramurile „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” și „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. O bijuterie arhitectonică, unicat în țara noastră, cu „Cavalcada potecașilor” (oameni liberi, care păzeau granița țării de la hotarul cu Austro-Ungaria pe la 1700) pictați sub streașina bisericii, ca niște arhangheli ce bat cărările cerului străjuind Biserica lui Hristos, revenirile noastre continue, „de ce”-urile noastre și, mai ales, setea noastră de a cina cu El.

Ultimul dintre cele trei loca­șuri vizitate a fost biserica parohială, care are hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruință” și „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir”, ridicată între 1888 şi 1890, ctitorită de Dumitru I. Belei și Maria Gorun, cărora, ca și în cazurile precedente, li s-au adăugat și alți ctitori de-a lungul vremurilor. Aceasta deservește un cătun cu vreo 35-40 de familii. 

Aici ne-am „umplut” de celălalt sat, cel de altădată, descoperit înfățișat simbolic în tabloul unor ctitori îmbrăcați în costume tradiționale. Un prezent și el în comunitatea clipei.

La finalul vizitei, părintele paroh Alexandru Prună, preot al acestei comunități de 34 de ani, a ținut să ne spună că și aici, ca la toate celelalte filii, s-au păstrat tradiția și comuniunea. Adică satul este prezent, întreg, la slujire și rugăciune.

„În parohie, slujim în folosul comunității. Avem și o prezență constantă, vie, în activitatea casei de cultură din comună, care poartă numele scriitorului Dinu Săraru, om al locului, ai cărui înaintași sunt prezenți și ei în bisericile noastre, fie ca ctitori, fie ca donatori. Biserica istorică din Viorești va rămâne pentru viitorime un exemplu de statornicie și credință a fiilor ei, lucru pe care poetul Adrian Păunescu îl înțelegea și-l exprima în felul lui: „Când eu nu voi mai fi printre voi, voi rămâne aici, cu voi, la Slătioara”, spunea el. La noi, atât praznicele împărătești, înmormântările, cât și agapele se organizează în jurul bisericii, unde se gătește și mâncarea. O formă de comuniune prin care comunitatea noastră se re­găsește împlinită în Biserică. În această tainică legătură cu Dumnezeu, cu istoria comunității, cu tradițiile ei, dar și cu prezentul ei”, ne mărtu­risește părintele paroh.

Am plecat din Parohia Gorunești atinși de sentimentul liniștii și bucuriei. Trăim intens adevărul revelat aici, răspuns la unul din „de ce”-urile noastre. Acela că omul este nu numai creație a lui Dumnezeu, ci și împreună lucrător, și că putem nu doar să zămislim și noi oameni, „ci să naștem”, cum spune Mitropolitul Nicolae al Misoghiei și al Lavreotichiei, „ceva mai mult: pe noi înșine, persoana noastră, înlăuntrul smereniei. Și încă mai mult: pe Însuși Dumnezeu înlăuntrul nostru”.