Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Tufări, biserica satului de sub fluviu

Tufări, biserica satului de sub fluviu

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 09 Feb, 2014

M-am tot întrebat, de ce fără Dumnezeu şi fără nemurire nu poate  exista adevăr, cum spunea Petre Ţuţea. Şi tot căutând să nu rămân asemenea filosofului care „trăncăneşte silogisme“, ci să „merg la absolut“, precum o fac „babele evlavioase“, despre care vorbea acelaşi gânditor creştin, zilele trecute m-am apropiat, cred eu, cu înţelegerea de absolutul femeilor evlavioase, descoperind povestea bisericii satului Tufări, din apropierea Orşovei, înecată odată cu aşezarea de la Dunăre cu 46 de ani în urmă, în altarul căreia, astăzi, somnii săvârşesc zilnic liturghia adevărului absolut.

Iarna s-a aşezat peste Orşova ca o linişte în adâncuri. Neaua, fluviul, cerul, oamenii şi pământul au luat chip de cruce, tăcutul locului mărturisind despre adevăr, Dumnezeu şi nemurire. Iarna la Orşova nu trebuie decât să taci, să priveşti, să asculţi şi iarăşi să taci. Şi-n această muţenie, doar rostirile oamenilor locului capătă sens, căci ele vorbesc despre o uriaşă jertfă. Nu cu emfază, nici cu durere neostoită, ci cu smerenia drumului spre absolut, pe care au pornit-o cu decenii în urmă bărbaţii şi femeile, copiii, cu vieţile lor cu tot, uliţele unui sat, biserica, pomii, casele şi vitele lui...

Ctitorul „cu fes turcesc“

Ne-am oprit mai întâi pe o margine de şosea, de unde, printre salcâmii văduviţi de frunziş, pe o muchie de deal, o capelă continuă să mărturisească despre satul înecat. Acolo se afla, cu aproape o jumătate de secol în urmă, cimitirul din Tufări. Peste fluviu, biserica cea nouă, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“, se distinge printre casele înzăpezite ca o candelă ce arde în altarul după-amiezii.

Trecutul îndepărtat al satului Tufări, aflat odinioară la trei kilometri N-E de Orşova, nu se cunoaşte. Se ştie doar că pe la 1717 avea în jur de 100 de case. Biserica lui a fost zidită în 1815. După pacea de la Belgrad, din 1739, turcii care stăpâneau insula Ada Kaleh jefuiau satele creştine de pe malul stâng al Dunării. Într-o asemenea incursiune a fost răpită o familie cu patru copii, cel mare fiind crescut, ca rob, de Ismail Paşa, stăpânul insulei, educat, făcut ofiţer şi dat apoi de soţ Durducăi, fiica paşei. La rându-i, Regep, românul turcit, ajuns comandantul Ada Kalehului, venea des în părţile Tufărului. Se spune că el a săpat o fântână şi că s-a apropiat în taină de românii creştini, pe care îi preţuia foarte mult, fiind adus la ei de un oarecare Iovan Pleşia. Şi tot el a dat banii pentru zidirea bisericii, fiindu-i zugrăvit chipul sub turla bisericii. Mai târziu, necunoscându-se numele ctitorului, „păgânul cu fes“ a fost şters de pe perete.

De la cruce la cruce

În 1964, din cauza lucrărilor de la barajul hidrocentralei de la Porţile de Fier, satul, atât cât s-a putut, a fost strămutat pe actuala vatră. Din 1968 până în 1970, în plină epocă ateist-comunistă, prin grija preotului Nicolae Ciucur, s-a ridicat cu eforturi titanice, pe o pantă înclinată la 45 de grade, actuala biserică, după planul arhitectural al bisericii din satul lui Mihai Eminescu, realizat în 1940 la îndemnul lui Nicolae Iorga. Lăcaşul a fost învelit cu ţigla de pe geamia din Ada Kaleh, cumpărată de la hogele locului, cu care preotul Ciucur avea strânse relaţii de amiciţie, şi pardosită cu piatra din aceeaşi geamie. Au fost aduse şi vechile clopote de la biserica de sub ape. Lăcaşul a fost pictat de Elvira Dăscălescu, în 1979-1981, iar doi ani mai târziu, vrednicul de pomenire Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, l-a sfinţit.

Odiseea creştinilor din Tufări ar fi incompletă fără pomenirea lui Nicolae Ciurel, zis „Domnul ăl sfânt din Tufări“, în casa căruia, în anii â50 ai secolului trecut, de frica autorităţilor comuniste care le interziceau sătenilor să meargă la biserică, „îi aduna, mai ales duminica, în ascuns, pe credincioşi şi le citea din Evanghelie şi din cărţi sfinte“, după cum ne povesteşte Maria Firescu, îngrijitoarea bisericii. Rămâne emblematică şi figura luminoasă a părintelui Nicolae Ciucur, de 92 de ani, veteran de război, rănit la graniţa Ungariei cu Cehoslovacia în cel de-al Doilea Război Mondial şi decorat, care a slujit 42 de ani în Tufări, prin strădania căruia s-a înălţat actualul lăcaş. „Când se făceau măsurătorile, un vecin îmi tot zicea: «Părinte, mare răspundere e pe dumneavoastră! Să luaţi biserica de la cruce şi să ajungeţi la cruce cu ea, nu este lucru simplu». Adică să o demolez în parohia veche şi să ajung cu ea, nouă, până la crucea din vârf! Nu a fost uşor. În această lume, din ce în ce mai rătăcită, trebuie însă să ne păstrăm caracterul. Să rămânem oameni de bună credinţă şi absolut români. Să fim la nivelul înaintaşilor noştri“, ne-a mărturisit nonagenarul părinte.

Preotul Mihai Zorilă, parohul de astăzi al Bisericii Tufări, din Orşova, Protopopiatul Drobeta-Turnu Severin, Episcopia Severinului şi Strehaiei, continuă cu spor lucrarea jertfelnică a înaintaşilor lui: „Am venit aici în 1992 şi am găsit o viaţă spirituală intensă şi un cor activ, bine pus la punct. Parohia, care are vreo mie de familii, unele mixte, de români, sârbi, nemţi, pemi, adică cehi aduşi aici de Maria Tereza în timpul stăpânirii austro-ungare, este de fapt un cartier al oraşului care moşteneşte denumirea satului dispărut. Deşi pare tulburător, eu cred că biserica de pe fundul Dunării sfinţeşte, cu fiecare Liturghie pe care noi o săvârşim aici, şi apele fluviului. Căci există, dincolo de realitatea văzută, o alta, subtilă, care ţine în comuniune cele două lumi: cea a noastră, de aici de la suprafaţă, şi cea nevăzută, de acolo de pe fundul Dunării. Din curtea bisericii, unde de Bobotează sfinţim apa în faţa crucii aduse de la vechea biserică, credincioşii privesc pe fluviu spre fostul sat, cu tăcere, smerenie şi credinţă în ajutorul lui Dumnezeu, care face totul posibil, şi în forţa lucrului mâinilor lor. Au crezut că vor avea biserică nouă unde vor fi strămutaţi, şi o au. Pentru că au muncit să o dobândească de la Dumnezeu, cu mare jertfă. Din zidul lăcaşului vechi nimeni nu a îndrăznit să scoată o cărămidă. L-au lăsat întreg acolo. Au luat doar icoanele, uşile împărăteşti, cele diaconeşti şi poarta bisericii. Locuitorii satului înecat simt toţi la fel. Deşi locuiesc în cartiere diferite, vin la această biserică. Când se termină slujba, nu se îndură să se despartă. Vorbesc româneşte, sârbeşte, în cehă, în germană, ca vechi vecini pe uliţele satului de sub ape. Biserica a devenit locul lor de comuniune totală. Uneori, merg cu bărcile pe deasupra caselor şi a bisericii din adâncuri şi chiar ştiu exact locul fiecăreia. Îl simt. I-am însoţit şi eu adesea. Cineva se gândea să facem chiar un submarin cu care să ne vizităm satul de sub ape sau insula Ada Kaleh!“, ne-a mărturisit părintele Zorilă.

Tăcând, am înţeles şi eu taina bisericii biruitoare din Tufări, adevărul că viaţa nu este altceva decât o continuă jertfire, ca un drum spre absolut, spre nemurire, care nu se poate parcurge în afara adevărului suprem: Dumnezeu.