Tulburătoarea poveste a unei sihăstrii dispărute

Memoria este calea prin care o comunitate își conservă lucrurile, evenimentele pe care le cunoaște, le iubește și nu vrea să le piardă niciodată. Un vechi așezământ monahal din satul Cocorăști Colț, județul Prahova, deși dispărut de mult, e viu și astăzi în amintirile sătenilor. Existența lui este mărturisită de piciorul Sfintei Mese din Altarul fostei biserici, de pietrele din fundația locașului și de câteva vechi referiri documentare. Un grup de credincioși din zonă vor să reconstruiască schitul și să-l redea cultului.

Situată în extremitatea sud-vestică a jude­țului, între râurile Prahova și Cricovul Dulce, satul Cocorăști Colț poartă urmele unei existențe umane milenare, din nefericire foarte puțin cercetată arheologic. Urme de materiale ceramice și nu numai probează o viețuire neîntreruptă a zonei începând din epoca neolitică până în prezent. Într-un document emis la 22 mai 1610 la Târgovişte, domnul Ţării Româneşti, Radu Şerban (1602-1611), întăreşte lui Neagu din Târgşor unele proprietăţi, prilej cu care este amintit toponimul Cocorăşti: „… Să aibă Neagu jumătate de vad de moară şi cu ocina demprejur din apa Prahovei până la Ocina Cocorăştilor”. Acesta este primul document istoric care menţionează numele satului Cocorăştii Grind (Colţ), care este legat de cel al familiei boierilor Cocorăști, care a marcat semnificativ istoria așezării.

Piciorul Sfintei Mese

Într-o margine a acestui sat, o troiță marchează locul pe care se știe că ar fi existat Schitul „Sfântul Pantelimon”, despre care doar memoria satului și câteva firave informații istorice îl mai pomenesc.

În această iarnă am mers să aflăm și noi povestea misteriosului așezământ, așa cum este ea relatată de câțiva oameni entuziaști, care vor să reconstruiască schitul și să-l redea cultului ortodox.

„După cum spune tradiția, aici se află fundația vechiului așezământ «Sfântul Pantelimon», care se presupune că ar fi fost un schit, metoc al Mănăstirii Turnu de la Târgșor. În acest loc a fost descoperit piciorul de piatră al Sfintei Mese, care are sculp­tat pe fețele lui semnul crucii. Vara se văd foarte bine și contururile fundației vechii bisericii. Troița este ridicată pe locul Altarului. Despre schit se crede că ar fi fost dărâmat la un cutremur din 1802. Când sătenii au săpat pentru fântâni, pentru șanțuri, au descoperit oseminte umane. Ei spun că ar fi fost găsit un mormânt în care era înhumat un cavaler în armură. În vremea părintelui Gheorghe Ispas (astăzi lector la Facultatea de Teologie din București și paroh la Biserica «Sfântul Mina», Paraclis Patriarhal, din București, n.n.), a fost refăcută și pictată troița. Ultima ei restaurare a fost executată în timpul părintelui Ioan Gugui. De atunci datează și sărbătorirea praznicului Sfântului Pantelimon în acest loc. Troița este deschisă permanent. Iar bătrânii din cătun, care nu mai pot veni la biserica de la vale, se roagă în troiță”, ne mărturisește părintele paroh Mihai David.

File de istorie

Marius Robert Simion, din Ploiești, și-a petrecut copilăria pe aceste locuri: „Bunică-mea din partea mamei, Victoria Dinu, mi-a povestit că tatăl ei, Răduță Stanciu, veteran din Primul Război Mondial, prin 1920, a ridicat aici o chilie din pământ pentru a proteja piciorul Sfintei Mese, și o cruce de lemn, care acum se află în fața troiței. Fostul schit apare pe o hartă austriacă de la 1869. Se pare că așezământul, vechi de vreo 700-800 de ani, ar fi fost un loc de refugiu al Mănăstirii Turnu. Un artefact din piatră, asemănător acestuia din troiță, există într-un muzeu din Cluj, și este catalogat drept «jăratnic». Crucea cu două brațe, de pe fețele piciorului Sfintei Mese, se aseamănă cu cea a cavalerilor cruciați de Lorena. Eu cred că, în cazul nostru, ea face referire la cavalerii cruciați valahi, care au luptat la Constantinopol, și nu numai, împotriva musulmanilor. Crucea de aici se aseamănă și cu cea de pe blazonul lui Ștefan cel Mare, dar și cu cea de pe relicvariul din Ierusalim în care se păstrează părticele din Sfânta Cruce a Mântuitorului. Cel mai mult însă seamănă cu crucile călugărilor care au primit marea schimă. Un argument grăitor că aici a fost un loc de pustnicie, înființat probabil de cavalerii valahi întorși din războaie. Când s-a construit casa din imediata apropiere a troiței, prin anii ’50 ai secolului trecut, a fost descoperit un cavaler îngropat cu cal cu tot! Iar în urmă cu vreo 15 ani, soțul femeii care locuiește vizavi de troiță, și care are grădina aici, a descoperit în vie, la vreo jumătate de metru adâncime, o lespede sub care se afla înmormântat un alt cavaler în armură, cu zale, cu spadă, care își doarme somnul de veci acolo și astăzi! În jurul bisericii sunt îngropate trupuri decapitate, probabil de turci. Și tot de la bunica mea știu că foștii monahi aveau chilii săpate în malul ­dealului din imediata apropiere, în care își ascundeau odoarele bisericii”, ne povestește acesta.

Alte istorisiri

Mătușa Alexandra Șerban, de 74 de ani, știe și ea din bătrâni că la troiță a existat o mănăstire. Când avea 6-7 ani, se juca chiar cu o cruce mare, galbenă, pe care bunica ei o găsise în pământul de lângă troiță. Mătușa Alexandra, cronicarul satului, a dedicat chiar și o poezie acestui loc: „Avem și o troiță-n-sat/ Din vremi uitate./ Ne-nchinăm cu cap plecați/ Să ne-aducă sănătate./ E un semn lăsat de Domnul/ Pentru oamenii din sat/ Să mergem când vine greul/ Și rugându-ne-n- trânsa/ Să ne scape de păcat./... Și de ziua hramului,/ În fața altarului,/ Pe-un covor de iarbă verde,/ Unde Domnul Sfânt ne vede,/ Cu toții îngenunchem/ Ca de rele să scăpăm...”

În cercetările sale, profesorul de istorie Matei D. Savu, om al zonei, menționează pe o hartă istorică a localității locul vechiului schit, despre care spune că este atestat de urmele materiale ale „unei străvechi biserici, precum și de documentele istorice care o menționează în mai multe rânduri”, ca metoc al Mănăstirii „Sfântul Pantelimon” din București.

La rându-i, doamna Cristina Dobre, din Ploiești, ne spune că în sat se vorbește despre un blestem al ctitorilor, care ar fi dus la sfârșitul dramatic al celui care a descoperit mormântul cavalerului în armură, și că "biserica schitului mai exista încă pe la 1900, pentru că tot din sat se știe sigur că preotul Popa Matei, care slujea la Târgșor, venea o dată pe lună să facă slujbă aici". Și că unii oameni susțin că trupul cavalerului descoperit ar putea fi al lui Vlad Ţepeș!

Până ce specialiștii se vor pronunța în legătură cu istoria acestui schit dispărut, rămâne pilda memoriei vii a coco­răștenilor, care poartă spre veșnicie atât credința pustinicilor de demult, cât și speranța nașterii din nou a vetrei lor sihăstrești.