Cândva, la Marginea 60 de olari frământau lutul şi-i dădeau viaţă după pofta inimii. Aşa povestesc bătrânii. Se întâmpla pe la începutul secolului trecut, când bucătăriile nu erau înţesate de porţelanuri fine sau de vase şi farfurii realizate în serie, ca în zilele noastre. Astăzi, urmaşii olarului Ilie Magopăţ duc mai departe, către generaţiile ce vin, povestea lutului însufleţit la roată. Chiar dacă acum modelele s-au mai schimbat, în funcţie şi de dorinţele cumpărătorilor, tehnica a rămas aceeaşi.
Pe la începutul veacului trecut, lumea satului avea rânduielile sale, iar meşteşugurile se învăţau din tată-n fiu. În Marginea, olăritul împărţise satul în două. Pe o latură, aproape de ieşirea spre cătunul vecin, de-o parte şi de alta a uliţei, locuiau olarii. Mai la deal erau construite casele chiaburilor, cum erau numiţi mărginenii proprietari de pământ.
Măcar o dată pe săptămână oalele de la Marginea se odihneau, sub arşiţa verii sau în gerul iernilor de sub munte, în târgul cel mare de la Rădăuţi. Veneau bucovineni şi regăţeni de peste tot să cumpere oalele negre, căci marfa era bună, iar olarilor li se dusese vestea. Lumea se tocmea, oalele se cântăreau în mână, se ciocăneau uşor, să vadă muşteriul că lucrul nu e de ici colea, se măsurau din ochi, iar după tocmeala obişnuită şi meşterul, şi cumpărătorul plecau acasă mulţumiţi.
De vremurile acelea prea puţini îşi mai aduc azi aminte. Nostalgia târgurilor de altădată, a lutului frământat cu picioarele, câte şase ore, în bătătura casei, până se domolea cât să poată fi lucrat la roată, mai pluteşte azi doar între pereţii casei vechi a familiei Magopăţ…
Şi totuşi, olăritul n-a murit la Marginea. Urmaşii olarului Ilie Magopăţ duc astăzi mai departe, către generaţiile ce vin, povestea lutului însufleţit la roată. Chiar dacă acum modelele s-au mai schimbat, în funcţie şi de dorinţele cumpărătorilor, tehnica a rămas aceeaşi.
Într-un atelier uriaş, îmbunătăţit odată cu trecerea timpului, printre rafturile înţesate cu fel şi chip de oale, olarii şi turiştii par a convieţui. Atelierul e deschis, aşa că cei care vin să cumpere misterioasele vase negre pot intra în voie. Îi observă pe meşteri la lucru, se minunează cum dintr-un boţ de lut, numai cu ajutorul mâinilor şi al roţii, poate ieşi o minune de oală şi pleacă mai departe să povestească ce-au văzut. Olarii din familia Magopăţ s-au obişnuit cu şuvoiul de lume ce le trece zilnic pragul. Îşi văd de treabă, iar celor curioşi le spun de-a fir a păr legenda oalelor negre. "La început, vasele de lut erau roşii, după cum le făceau romanii. Se spune că printr-o întâmplare fericită, după ce un olar a introdus vasele în cuptor şi a început să le ardă, s-a dărâmat cuptorul. Înainte, cuptoarele erau construite în pământ, nu la suprafaţă, ca acum. Supărare mare, căci paguba era însemnată. A aşteptat să se răcească ceea ce rămăsese din cuptor şi când să scoată vasele a observat că acestea erau negre. S-a bucurat gândindu-se că de-acum va putea să facă oale şi mai frumoase. Omul era dac. De-asta se spune că ceramica neagră vine de la daci, iar cea roşie de la romani".
Olarii de ieri şi de azi
De 300 de ani, în curtea familiei Magopăţ lutul s-a frământat continuu. Mătuşa Ana Magopăţ îşi aminteşte bine. Aşa s-a trezit ea acasă, la tatăl ei. Pe-atunci, olarii erau luaţi în derâdere de chiaburii satului, dar asta-i îndârjea şi mai tare la lucru, că asta ştiau să facă din tată-n fiu: "Erau cei mai năcăjiţi olarii. Vinerea, la noi, în Rădăuţi, era târg de oale. Mergeam acolo şi veneau de peste tot să cumpere. Când nu puteam da marfa, mergeam spre Regat şi dam oalele pe pâine; pe grâu, pe grăunţe, pe găini, pe ce ne da femeia. Şi-aşa trăiam…".
Când mătuşa Ana era de-o şchioapă, pe uliţa pe care locuieşte şi acum, la 80 de ani, trăiau 14 olari. Mai toţi au fost obligaţi să-şi părăsească meseria în vremea comuniştilor. Familia ei s-a încăpăţânat, însă, să păstreze meşteşugul. "Când o vinit Ceauşescu, nu ne-o mai dat voie să facem oale. Spuneau că otrăvim lumea, că acuma toţi tre' să mănânce din farfurii de porţelan. Ne-au luat autorizaţiile şi săracii olari n-o avut ce face; s-o lăsat. Soţul meu n-o vrut să se lase. Şi-atâta o umblat pe la Bucureşti şi-o spus că el cunoaşte de la părinţi meseria asta şi alta nu ştie-a face - nici a cosî, nici a prăşî. Şi ne-o dat voie până la urmă, să lucrăm prin stat. 40 de oameni lucram şi trimiteam şi la export", îşi aminteşte bătrânica.
Oale de lapte, oale de sarmale, străchini, tavăli, un fel de vase mai întinse în care bunicile puneau laptele la prins ca să ia smântâna uşor, şi câte alte modele i-or fi trecut prin mână mătuşii Ana, într-o viaţă de om, numai ea poate spune. Că era treabă multă într-o ogradă de olar. Trebuia frământat lutul, apoi se lucra la roată, pe urmă vasele se ardeau, iar femeile treceau la împistrit, cum se spune la Marginea, adică la înfrumuseţat oalele cu motivele vechi. "Câte oale-am împistrit! Acuma vine lutu' împachetat ca brânza, că nu mai este lut în comună. Atuncea mergeam la lut, săpam adânc, îl scoteam, îl aduceam în casă, îl băteam cu maiu', îl tăiam cu o cuţitoaie, îl înmuiam şi-l frământam. Atâta lut am frământat în picioare... poate cât îi casa asta! Şase ore îl frământam în picioare, până era bun de lucru. Acuma băieţii dau o grămadă de bani pe lut, da'-i bun, tare-i fin", spune mătuşa Ana.
Atât de tare îşi iubeau olarii meseria încât nu s-au lăsat de ea nici în timpul războiului, când satul Marginea a fost evacuat pentru trei luni de zile. Au căutat pământ şi acolo şi mâinile nu le-au stat degeaba. "Socru' meu o fost evacuat şi-o lucrat şi acolo. Îi aduceau femeile şi lapte, şi pâine, şi ce-o vrut, numa' să le dea oale", îşi aminteşte bătrâna.
"Asta-i rotiţa norocului"
Moştenirea olăritului a fost transmisă din tată-n fiu în familia Magopăţ. De la Ilie Magopăţ a trecut la Gheorghe Magopăţ şi apoi la Vasile Magopăţ. De la Vasile Magopăţ, soţul mătuşii Ana, a învăţat întâi băiatul Ion. Celălalt fiu, Gheorghe, a vrut să înveţe carte. A fost profesor multă vreme la Şcoala din Marginea. A intrat în atelier târziu, când era om în toată firea, a învăţat meserie şi acum este un ceramist cunoscut în toată lumea. "Soţu' mi-i mort de 17 ani şi-aşa i-o rugat pe copii să nu lase meseria…Învârtea roata şi spunea: "Videţi voi, asta-i rotiţa norocului". Şi copiii l-o ascultat", povesteşte Ana Magopăţ.
De la unchi şi mai apoi de la tată, Gheorghe Magopăţ, a învăţat şi Corneliu meserie. Acum este cel mai tânăr olar din atelier. Are doar 27 de ani. De pe la 7 ani, de când a început să înţeleagă rostul meşteşugului, face oale. Mai întâi a fost o joacă de copil, dar cu timpul, fascinat de ceea ce reuşea să facă, s-a îndrăgostit de meserie definitiv. "Fiind copil, nu ştiam încă bine dacă asta e ce vreau să fac. La insistenţa tatălui şi unchiului meu, am început să lucrez la roată. Încet-încet am învăţat, am văzut că-mi ies obiectele pe care mi le doream şi aşa s-a făcut să devin olar. Pentru mine, acum olăritul e un mod de viaţă", spune Corneliu Magopăţ. Tânărul a absolvit Facultatea de Relaţii economice internaţionale, dar de olărit n-are de gând să se lase. Se consideră un om împlinit.
Mătuşa Ana, muzeograf în muzeul amenajat în propria casă
O căsuţă veche de 80 de ani, cu casa bună, cu tinda şi cu odaia în care altădată era şi cuptorul de ars oale - casa Anei şi a lui Vasile Magopăţ - a devenit astăzi un muzeu de familie. În vremea comuniştilor, casa a fost rechiziţionată de stat, dar după 1989 familia Magopăţ a reintrat în posesia ei. Acum bunica Ana Magopăţ a devenit un fel de muzeograf în propria casă. "Mă cunosc turiştii de când lucram la stat. Şi-mi spuneu: "Bunică, după ce ieşi la pensie, fă o cameră să fie-a matale". Adica să am ce arăta la străini", povesteşte bucovineanca.
Vasile şi Ana, iar mai apoi copiii lor au lucrat în casa devenită muzeu. Atelierul cel nou, construit de Vasile Magopăţ pentru cooperativa meşteşugărească, a fost şi el cumpărat după 1990. Acum, aici lucrează 14 oameni din familia Magopăţ. O mică afacere de familie, dar care nu presupune rabat de la calitate, pentru că meseria moştenită se face cu drag şi acum.
În atelier se face câte un model în fiecare zi, fiecare meşter reuşind să realizeze câte 40-50 de vase. Dacă modelul e mai simplu, pot să facă şi 100. Femeile din familie lucrează şi ele, cot la cot cu bărbaţii, ocupându-se mai mult însă de partea de uscare, de introducere la cuptor şi de scoatere. După ce ies de la roată, vasele sunt puse la uscat, apoi se decorează cu piatra de cremene, se finisează, se bagă la cuptor, se scot, se spală de fum şi abia apoi iau drumul raftului din magazinul de lângă atelier.
Secretul ceramicii de Marginea
Pe bună dreptate se spune că vasele de la Marginea sunt unice în lume. Desigur, tehnica de lucru, moştenită de 300 de ani în familie, de şase generaţii e cea care dă originalitate acestui tip de ceramică. "Ceramică neagră facem doar noi aici. Din ce ştiu de la bătrâni, cândva la noi în sat erau 60 de olari. A intervenit modernismul, au fost şi vremuri mai grele, băieţii n-au mai vrut să înveţe meseria - că asta-i o meserie de băieţi - şi s-a pierdut", crede Corneliu.
Culoarea neagră a vaselor se obţine în mod natural, în cuptor, prin arderea cu lemn de brad. Vasele se modelează la roată, se usucă 10 zile la soare, apoi se ard în cuptor cu lemn de răşinoase, într-un dozaj numai de meşteri ştiut, cu gurile cuptoarelor închise. Arderea înăbuşită face ca vasele să capete acel negru perfect, care nu se pierde, nu se şterge, nu dispare. "Ceramica noastră este unică prin faptul că nu obţinem această culoare neagră prin vopsire, ci în mod natural, prin ardere. Oalele se ard cu lemn de răşinoase, pentru că emană foarte mult fum şi pentru că temperatura creşte treptat. Le ardem 10 ore, până ce în cuptor se ajunge la o temperatură de 800 de grade. Vasele devin incandescente, de culoarea sticlei", explică procedeul de ardere Corneliu.
Cuptorul este făcut în formă de con, după un tipic anume, astfel încât vasele arse să iasă negre, nu cenuşii. La o tură de ars intră 200 de vase. Cuptorul are două guri de ars, iar focul se face simultan în ambele părţi, crescând dozajul lemnelor după cum ştie meşterul.
Nostalgia târgurilor de altădată
În timp ce ne arată istoria familiei surprinsă în câteva fotografii alb-negru, Corneliu ne povesteşte ce-a auzit din bătrâni, despre târgurile de oale de odinioară: "Veneau oamenii de prin Regat să cumpere oale, că era târg mare la Rădăuţi. O oală, ca să fie bună, treâ să fie uşoară, treâ să fie subţire. Dacă-i grea, rupe mâna gospodinei. Şi crapă mai repede. Care aveau oalele de bună calitate, le vindeau imediat. Care nu, rămânea cu ele prin piaţă".
Tradiţia ceramicii de calitate se păstrează şi azi în familia de olari de la Marginea. Se face şi acum ceramica utilitară (oale pentru lapte, oale de sarmale, diferite căni, pentru vin, pentru ţuică, pahare de ţuică, căni pentru apă), dar şi ceramică decorativă (vase pentru aranjamente florale, ghivece, plachete cu meşterul olar). Preţurile sunt accesibile oricărui vizitator: cel mai ieftin obiect costă doar trei lei, iar cel mai scump 70 de lei.
