Odinioară, de la Cârlibaba şi până jos, în Piatra Neamţ şi Bacău, Bistriţa purta pe ape păduri întregi de brazi şi molizi. Poverile erau cărate lin, fără zgomote, fără gaze de eşapament, fără înjurături, fără nervi, fără stres, cu pluta. Un mijloc de transport esenţial pentru oamenii muntelui până prin anii â70 ai secolului trecut. Despre nazurile Bistriţei şi despre puterea sloiurilor în prag de primăvară îşi mai amintesc doar bătrânii plutaşi. Povestea acestei meserii riscante ne-a spus-o moş Vasile Ciocan, cel mai în vârstă plutaş dintre cei care-au mai rămas pe Valea Bistriţei.
Plutăritul, spun documentele vechi, se practica pe această vale încă de pe la 1466, din vremea domniei lui Ştefan cel Mare. Cât era Bistriţa de lungă, de la izvoare şi până la vărsare, apele nu mai pridideau să ducă plutele cu material lemnos. Acestea porneau primăvara, după ce se dezgheţau apele, când lucrătorii începeau a pregăti plutele pentru lungul drum de peste an. Lemnul ce urma să fie transportat se tăia în vreme de iarnă, apoi se cobora pe jgheaburi, din munte, până lângă apă, în stive uriaşe, iar primăvara şi vara plutăritul era în toi. Butucii traşi la mal erau legaţi în câte două sau trei table (şir de buşteni legaţi), care formau, ulterior, o plută.
„Materialul pentru plute se pregătea din iarnă, la pădure. Erau oameni care îl curăţau de crengi şi îl corhăneau. Unde era locul bun, veneau căruţaşii cu căruţele şi îl duceau la malul apei. Lemnul era pregătit cu vârful înainte. Când era apa bună pentru transport, atunci se formau plutele. Eu eram la transport; alţii făceau plute. Tot materialul care intra în toate fabricile de pe Valea Bistriţei, începând de la izvor şi până la Bacău încolo, era transportat cu plutele. Nu erau remorci, nu erau camioane, nu era nimic“, povesteşte moş Vasile Ciocan, cel mai în vârstă plutaş în viaţă de pe Valea Bistriţei. Acum are 81 de ani, însă aerul de munte şi viaţa disciplinată l-au ajutat să arate mult mai tânăr decât spune vârsta.
Un plutaş bun avea nevoie de „oleacă de curaj“
Moş Vasile a coborât cu pluta pe Bistriţa timp de 25 de ani, ca angajat al SOVROM-ului (n.r.: au existat mai multe SOVROM-uri, societăţi mixte româno-sovietice, înfiinţate în 1945, în urma unui acord între România şi Uniunea Sovietică, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică).
A fost un cârmaci încercat, dar dibăcia şi-a spus întotdeauna cuvântul. În meseria asta, spune bătrânul, îţi trebuie pricepere, iar de frică nici nu poate fi vorba. Altfel, n-ai cum să ţii piept apei. Iar Bistriţa nu e întotdeauna prietenoasă, aşa cum pare. „Trebuia să ai oleacă de curaj, să fii iute, să ştii tot traseul“, explică plutaşul.
Majoritatea plutaşilor din Ciocăneşti, de unde e şi moş Vasile de loc, duceau plutele cu lemn de la Cârlibaba până la Vatra Dornei, iar de-acolo erau preluate de alţi plutaşi şi duse mai jos, pe cursul apei, în funcţie de destinaţie. Chiar dacă traseul terestru nu era foarte lung, drumul pe apă era anevoios, iar timpul de parcurs distanţa era destul de mare. „Porneam dimineaţa, pe la 7, dar pe parcurs mai opream la barajele pentru apă. Erau nişte baraje, făcute din loc în loc, cu porţi mari. Trebuie să vă spun că apa merge mai încet şi pluta merge mai repede. Şi noi trebuie sa ţinem plutele în aşa fel încât apa, la care dădeam drumul din baraj, să treacă înainte. Noi calculam cam la câtă apă dăm drumul ca să putem merge cu pluta de la un baraj la altul. Acolo iar dădeam drumul la apă şi tot aşa. Ajungeam la Vatra Dornei pe la 4, 5 sau chiar 6 după-amiaza“, explică moş Vasile.
De-acolo veneau să-i ia cu maşinile SOVROM-ului şi să-i aducă înapoi, la Ciocăneşti. Asta se întâmpla încoace, după al Doilea Război Mondial, însă pe vremea când tatăl şi bunicul lui moş Vasile „pluteau“, cum se spune în zonă, nu existau maşini, aşa că drumul înapoi spre casă îl făceau cu căruţa. Acolo îşi încărcau şi uneltele de plutărit, de care aveau nevoie în orice moment.
Moş Vasile Ciocan, cel mai bătrân plutaş din câţi au mai rămas pe Valea Bistriţei Aurii, are la purtător experienţa celei mai mari încărcături de material lemnos cărată, vreodată, cu pluta dinspre Cârlibaba spre Vatra Dornei: 428 de metri cubi.
„Mai greu era când aveam apă prea multă“
Mulţi dintre plutaşii care-au lucrat de-a lungul vremii pe Bistriţa şi-au pierdut viaţa sau au suferit diferite accidente pe traseu. Pe cât era de frumoasă meseria, pe atât era de primejdioasă. Fiecare plută avea câte o cârmă la fiecare cap şi era condusă de un cârmaci şi de un dălcăuş, adică cel care avea în grijă coada plutei. Cele mai dificile momente erau acelea în care nivelul apei era foarte mare. „Mai greu era când aveam apă prea multă, mai ales primăvara, când se topeau zăpezile. Conduceam cam greu atunci şi aveam de trecut multe baraje. La fel de greu era şi când lemnul pe care-l transportam era verde. Pe vremea când erau bătrânii noştri, lemnul se pregătea din vară, ca să aibă timp să se usuce, dar mai pe urmă, când o fost material tare mult de adus, după â44-â45, nu se mai uitau; aduceau şi lemn verde, greu“, povesteşte bătrânul plutaş.
Drumul plutelor pe Bistriţa a continuat până în 1969. Atunci au trecut ultimele plute. Apoi, în 1970, în timpul unei inundaţii au fost distruse toate barajele amenajate pe Bistriţa şi nimeni nu s-a mai ocupat de repararea lor. După ce epoca plutăritului a luat sfârşit, moş Vasile Ciocan s-a trezit fără meserie. Adică îi rămăsese îndemânarea, ştia toate secretele plutăritului, dar nu mai avea unde să „plutească“. Au venit însă funicularele pe Valea Bistriţei şi dibaciul plutaş a luat-o de la capăt.
Astăzi, moş Vasile Ciocan nu mai merge cu pluta pe râul care i-a fost, vreme de un sfert de veac, a doua casă. O dată pe an, însă, la jumătatea lui august, când la Ciocăneşti are loc Festivalul Naţional al Păstrăvului, dibaciul plutaş îşi încearcă din nou puterile cu apa, arătându-le celor tineri tainele unei meserii care a murit. În amintirea acesteia, autorităţile locale ale comunei au pus la loc de cinste, în incinta Muzeului Naţional al Ouălor Încondeiate din Ciocăneşti, o plută în mărime naturală şi uneltele ce se foloseau în trecut la plutărit. Turiştii pot vedea, astfel, obiectele despre care-au citit doar în cărţi.
▲
Cum funcţiona sistemul plutăritului?
Îndeletnicirea, nu tocmai uşoară, presupunea deplasarea lemnelor pe apă prin intermediul plutelor, formate din două până la cinci table. Fiecare tablă era construită din 15-30 de buşteni şi avea pe margini câte un buştean mai lung, numit „mărginar“. Scopul acestuia era unul foarte precis: trebuia să împingă spre maluri valurile produse prin înaintarea plutei. Potrivit revistei „Bucovina Forestieră“, volumul de material lemnos care intra într-o tablă era de 20-30 m3, iar plutele aveau în medie 120 m3. Plutele erau astfel legate încât să se deplaseze cu capetele subţiri ale buştenilor înainte, deoarece aici tablele, fiind mai înguste, despicau apa mai uşor. Viteza de deplasare a plutelor era de 8-12 km/h în cazul apelor repezi (în unele zone chiar 15-18 km/h) şi de 6-8 km/h pe râurile cu pante mai mici.
▲
Ruşii au exploatat abuziv pădurile Bucovinei
Documentele vremii arată că importante lucrări de amenajare a Bistriţei în vederea plutăritului au fost întreprinse de Fondul Bisericesc Ortodox-Român din Bucovina, în perioada 1885-1900. Conform aceleiaşi publicaţii, după anul 1948, transportul lemnului pe Bistriţa a luat o amploare deosebită din cauza exploatărilor abuzive impuse de SOVROM pentru plata despăgubirilor de război. Lemnul doborât din pădure şi curăţat era transportat, pe apă, în cea mai mare parte la fabricile de prelucrare din Vatra Dornei, Piatra Neamţ şi Bacău, iar o parte la staţiile CFR Iacobeni, Argestru, Vatra Dornei, Dornişoara şi Floreni, unde se încărca în vagoane şi era trimis în „saramura Mării Caspice“.
