În București, la cinci sute de metri est de Piața Unirii, se înalță grandioasa clădire modernă a Bibliotecii Naționale a României. Având în față Bulevardul Unirii și în spate eleganta cotitură spre sud a Dâmboviței, cu o esplanadă frumoasă, instituția al cărei acronim, BNaR, seamănă cu cel al Băncii Naționale, adăpostește și ea un tezaur: peste 9 milioane de volume, documente, publicații, fotografii, discuri, casete și câte altele. O comoară sprijinită instituțional, dar și străjuită fizic, de Ministerul Culturii, căci acesta din urmă ocupă partea dinspre râu a ceea ce cu îndreptățire s-ar putea numi Palatul Cărților.
Și ce palat! Unul cu spații uriașe, generoase, care respiră, cu un atrium central amețitor de larg și de înalt, scăldat de lumina naturală printr-un acoperiș transparent, cu coridoare lungi prin care cu ușurință te-ai putea pierde dacă n-ai fi însoțit, cum am fost noi de către Gabriela Nicolescu, redactor la Serviciul marketing cultural și comunicare, care ne-a arătat câteva dintre minunățiile și secretele labirintului pe 7 etaje, plus parterul, inclusiv locuri care nu intră în tururile ghidate (și gratuite!) care au loc aici periodic și la care se-nghesuie sute de iubitori de carte, în special copii.
Gândit, se pare, încă din anii 1970, ca un mall cultural, cu structura „la gri” ridicată în deceniul 8, abandonat și reluat în seamă abia după anii 2000, noul sediu al Bibliotecii Naționale a fost inaugurat în 2012. Cel vechi (pe vremea când se numea Biblioteca Centrală de Stat) se afla în centrul istoric al Bucureștiului, la intersecția străzilor Doamnei și Ion Ghica, într-o clădire cândva superbă, dar ajunsă demult în stare de degradare și devenită oricum improprie ca dimensiuni. Am apucat vremea ei și-mi amintesc fișierele de lemn din sala întunecată și boltită care acum adăpostește un bazar... Suprapunerea acelei imagini peste cea actuală este imposibilă, căci sediul actual este dominat de lumină, spațialitate și modernitate.
Istoric, BNaR își are originea în Biblioteca Colegiului „Sfântul Sava” din București, dată în folosință în anul 1838, cu un fond de circa 1.000 de volume. După Unirea din 1859, a primit statutul de bibliotecă națională. Fondurile acestea sunt transferate în 1955 Bibliotecii Centrale de Stat (BCS), nou înființată. În 1962, Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia i-a devenit filială, urmată în 1990 de Biblioteca Omnia din Craiova, după ce, imediat după prăbuşirea comunismului, BCS a devenit Biblioteca Naţională a României. La acestea se adaugă sediul de pe strada Biserica Amzei, cunoscut drept „Așezămintele Brătianu”, care își așteaptă renovarea; deocamdată e o clădire goală.
Prigoana comunistă împotriva credinței
Ne-am început vizita în spațiul expozițional de la mezanin. În acel moment (și până în 10 iulie) acolo era expoziția „Încredere. Credință. Clandestinitate”, dedicată celor care au suferit de pe urma poliției politice comuniste, în special din motive religioase. Sunt documente și imagini din România, Ungaria, Republica Moldova și Ucraina, în cadrul unui proiect comun de cercetare. Este o expoziție itinerantă, care a fost până acum la Cluj, la Budapesta, dar și în Cork, Irlanda, căci este un proiect universitar irlandez!
Din colecțiile BNaR sunt prezente cărți comuniste de propagandă anti-religioasă. Mai sunt expuse dispozitive tehnice de urmărire, împrumutate de la CNSAS, și numeroase fotografii de familie confiscate de Securitate și de suratele ei.
Extrem de impresionante sunt imaginile ucrainencelor anchetate și condamnate în 1952 la 10-25 de ani de muncă silnică în lagăre pentru credința lor ortodoxă, deși nu o practicau decât acasă, de obicei noaptea! Ele au refuzat să fie fotografiate pentru dosar, drept care și-au închis ochii ori au întors capul, și au țipat, au cântat sau au spus rugăciuni cu voce tare... În fotografiile originale, retușate ulterior de securiști, se vedeau mâinile acestora încercând să le forțeze pe bietele femei, provenind din țărănimea săracă, să se lase fotografiate. „Nu voi răspunde decât în fața lui Dumnezeu!” au fost singurele lor cuvinte, inclusiv la așa-zisul proces.
Mai aflăm de la gazda noastră, antropolog de profesie, că în Ucraina și în Republica Moldova mulți preoți ortodocși au fost nevoiți să se refugieze în catacombe.
Evenimente cu 10.000 de participanți
Mezaninul oferă numeroase spații de lectură liberă, adică utilizatorii, în special tineri, pot ocupa aici o masă pentru a citi sau învăța, organizându-se cum vor: conducerea Bibliotecii îi lasă să-și aducă materialele de studiu, mâncare și răcoritoare, chiar dacă nu toți strâng după ei, și să studieze chiar dacă nu folosesc volume din colecțiile instituției. E un concept cu totul aparte și am remarcat că doar o parte dintre studenți aveau și-un laptop cu ei, majoritatea fiind „îngropați” în cursuri, notițe și manuale pe suport de hârtie.
Pe lângă aceste spații, există firește obișnuitele săli de lectură, cu ritualul clasic: îți cauți cota cărții, fie între cataloagele vechi, cu fişe de carton în sertarele unor fişiere de lemn (volumele de până în 1992), fie în cel electronic (cărțile de după acel an), comunici cota bibliotecarului din sală, care o transmite unui mânuitor, care caută cartea în depozit şi ți-o aduce. Sunt unii cititori care cer și câte zece volume odată!
La parter și la mezanin sunt și spațiile de evenimente. În afară de expoziții, vorbim despre lansări de carte, proiecții de film, conferințe lunare (inițiate de actualul director, profesorul Adrian Cioroianu), concerte sau evenimente speciale, precum cel la care au venit peste 10.000 de adolescenți ca să-și aleagă liceul! Mulți dintre ei și-au lăsat adresele de mail, iar Biblioteca, după pandemie, își construiește o bază de date a cititorilor, pentru a-i chema la evenimente și nu numai.
La conferințe vin între 60 și 90 de oameni și discuțiile sunt foarte vii, uneori chiar emoționante. La cea inaugurală, de pildă, cu tema „De ce citim?”, s-a vorbit mult despre rolul părinților și al bunicilor în educație, despre fostele biblioteci rurale și despre bibliotecarul satului, la fel de important ca învățătorul! Iar la concerte vin între 100 și 200 de oameni.
Evenimentele contează foarte mult. În Sibiu a crescut apetența pentru citit după ce urbea a fost Capitală culturală europeană. „Cultura se educă!”, subliniază Gabriela Nicolescu.
Cum se spală o carte
În parcursul nostru prin Bibliotecă am urcat la etajul 6, unde a urmat Sala Multimedia, care arată aproape ca un centru spațial datorită aparaturii de care dispune și din care nu lipsește, pentru coloratură, un patefon... Greu de spus de ce, dar, pe lângă că e frumoasă, sala și miroase frumos! Poate a viitor...
La etajul 5 am coborât la Serviciul de restaurare şi conservare a documentelor, unde am fost întâmpinați de Gabriela Pisică, care a lucrat și la Biblioteca Sfântului Sinod. E șefa serviciului, dar ne-a precizat că ține cel mai mult la calitatea de restaurator.
Cărțile urmează un flux foarte riguros, care începe în Laboratorul de investigații biologice și chimice (rămas deocamdată fără un specialist angajat, ceea ce constituie o serioasă problemă; momentan se asigură analizele într-o colaborare cu un coleg de la BCU) se fac investigațiile de profil și rezultă recomandările de tratament și atenționările privind, de pildă, solubilitatea cernelurilor - toate înscrise într-un Buletin de analiză. Acesta, împreună cu Fișa analitică, ajunge la restaurator, care întocmește Dosarul de restaurare, incluzând descrierea morfologică a volumului (dimensiuni, conținut, format, anexe etc.), starea de conservare, diagnosticul și recomandarea de tratament. Dosarul este supus aprobării Comisiei de restaurare și, după validare, cartea poate intra în procesul de restaurare, nu înainte de a se efectua fotografiile care ilustrează starea de conservare inițială. În fine, în prima etapă de restaurare, cartea trece printr-o curățare uscată, adică de desprăfuire și înlăturare a depozitelor de murdărie, urmată, oricât n-ați crede, de curățarea umedă! În anumite cazuri restaurarea presupune ca fiecare filă să fie scufundată într-un bazin cu apă la o temperatură care poate varia, în funcție de gradul de deteriorare și murdărie, între 25 și 40 de grade C. Spălarea fiecărei file se face între... 2 plase de țânțari care au rol de protecție timp de 10-15 minute, operația repetându-se până când apa rămâne limpede. Dacă există zone solubile (ștampile, semnături, înscrisuri) care s-ar putea dizolva în apă, sunt acoperite în prealabil cu parafină.
Fila e apoi așezată pe o hârtie de filtru și pusă la uscat în plan orizontal pe un suport care permite circulația aerului. Cu ocazia asta am aflat că hârtia de filtru își are originea într-o eroare: cineva a uitat să pună clei în compoziție!
În a doua cameră, fila spălată și uscată e pusă la presat - va trece de mai multe ori prin acest proces. Tot aici sunt mesele cu blat de sticlă mată, luminat pe dedesubt. Prin transparență se pot observa toate detaliile filei aflate în proces de restaurare, inclusiv filigranele și „liniile de apă”, o rețea altfel invizibilă care rămâne în structura hârtiei când se toarnă pasta pe plasele pe care se formează.
Aceste mese sunt folosite pentru completări și consolidări ale suportului de hârtie, după presări intermediare succesive, acolo unde fila este fragilizată sau lipsesc fragmente. Intervenția se realizează cu o hârtie specială denumită generic hârtie japoneză, de grosimi diferite, uneori de finețea unui văl transparent, cu aspect fragil dar foarte rezistentă, având fibra lungă și fiind obținută aproape manual, fără aditivi chimici. Nuanța hârtiei care completează zonele lacunare se integrează cromatic cu ajutorul ceaiului negru sau al cafelei, astfel încât completarea să fie discret vizibilă (regulă de bază a restaurării).
Înaintea fiecărei completări, hârtia originală și cea care urmează să completeze zona lacunară sunt supuse măsurătorii cu un micrometru, astfel încât grosimea celor două să fie cât mai apropiată, pentru a se evita tensiunea uneia asupra celeilalte. În timpul restaurării, se fac fotografii intermediare care ilustrează diferitele etape de lucru.
La baza fiecărei restaurări, indiferent de suport (hârtie, textile, ceramică, metal etc.), stau câteva reguli de bază valabile în toată lumea, ne explică Gabriela Pisică. Se pleacă de la „Primum non nocere” („În primul rând să nu faci rău”). A doua regulă este reversibilitatea necesară în cazul unui accident (inundație, pătare, rupere a suportului etc.) sau al unei erori umane. Drept care adezivul folosit, carboximetilceluloza, transparent, inodor și incolor, este reversibil, deci la nevoie poate fi înlăturat fără urme.
Instrumentarul restauratorului este unul chirurgical: bisturiul cu care se curăță surplusul completărilor, pensa, foarfeca chirurgicală, spatula. O altă regulă de bază a restaurării este cea a minimei intervenții. Restaurarea nu își propune crearea unui obiect nou, ci refacerea, în limita elementelor păstrate, a integrității și funcționalității obiectului asupra căruia se intervine. De aceea, ne spune Gabriela Pisică, „restaurarea se oprește acolo unde începe presupunerea”!
În fine, ultima fază înseamnă recompunerea volumului, scop în care filele sunt cusute cu sfoară pe un fel de gherghef și se adaugă coperta. Gazdele noastre ne oferă privilegiul de a vedea un corp de carte pregătit de legat. Este un manuscris psaltic. La final, se execută un set de fotografii ale obiectului restaurat. Indiferent de natura documentului (tipăritură, manuscris, hartă, stampă etc.), acestuia i se va confecționa o cutie sau o mapă de protecție.
Din motive evidente, în sălile laboratorului am remarcat cele mai mari extinctoare pe care le-am văzut vreodată, care - ni s-a spus - conțin un gaz inert atât pentru om, cât și pentru carte. Și tot ce v-am povestit e realizat de 5 restauratori!
Digitalizare și alte servicii electronice
Vedem mai departe Sala de lectură a Colecțiilor speciale, volumele cele mai vechi și mai valoroase, unde cercetătorii au acces doar cu aprobare. Aici sunt și câteva globuri pământești de secol 18. Colecția e alcătuită în cea mai mare parte din donații, care se fac și în zilele noastre, dar și din schimburi internaționale reciproc avantajoase între biblioteci. Unul dintre marii colecţionari, ale cărui colecţii de află în Biblioteca Naţională, a fost Alexandru Saint Georges.
Pe un colț de perete - o pictură inedită: 3 pagini din celebrul Codex Aureus, document de o valoare inestimabilă, realizat în 805-810, în timpul împăratului Carol cel Mare, la mănăstirea din Lorsch (Germania), aflat în colecția Batthyaneum din Alba Iulia, deci în „curtea” Bibliotecii Naționale, și intrat nu demult în Patrimoniul Universal UNESCO.
Vizităm apoi și unul dintre depozitele de carte, cu mii de volume așteptând cuminte în rafturi să fie cerute. E vorba de cărți noi, și asta se simte de la intrare, prin... miros.
Aici aflăm că o parte din uriașul patrimoniu al Bibliotecii, ca și patrimoniul multor instituții de cultură din România, e în curs de digitalizare. Ce s-a trecut deja în format electronic se poate găsi pe site-ul bibliotecii, la adresa http://digitool.bibnat.ro/R. Și aparatura, și numărul de angajați sunt însă, deocamdată, departe de-a fi suficiente.
Sălile de lectură sunt tematice, dar, aflat într-una dintre ele, poți cere orice fel de cărți de la acel etaj. Cea mai simpatică dintre toate este sala dedicată copiilor și tinerilor, unde au loc și ateliere și alte activități interactive. În bibliotecă există și o ludotecă, un spațiu dedicat copiilor cu vârste între 3 și 6 ani.
American Corner, cu cărți în engleză, este singurul loc de unde se pot împrumuta cărți acasă, în rest Biblioteca Națională funcționând doar în regim de lectură.
În perioada pandemiei, serviciul de scanare a fost foarte solicitat: anunțai că-ți trebuie anumite pagini dintr-o carte, bibliotecarul le scana și le primeai pe mail plătind prin transfer bancar un cost foarte modest: 50 de bani pentru 2 pagini. Cererea s-a dovedit însă mult mai mare decât posibilitățile (gândiți-vă că solicită cineva, în format electronic, o carte de 400 de pagini!), așa că ulterior s-a limitat serviciul la 20 de pagini.
În periplul nostru - și mărturisesc că nici nu mai știu la ce etaj! - am trecut, pe coridoare, printr-o expunere de fotografii minunate din Bucureștiul interbelic, inclusiv cu Dealul Mitropoliei.
Am plecat din Biblioteca Națională a României fără să avem habar când trecuseră două ore și cu senzația că mai aveam multe de văzut. În afară de colecțiile, expozițiile și evenimentele sale, este un loc mai mult decât primitor, frumos, luminos, spațios și - deloc de neglijat în timpul verii - răcoros, așa că nu ezitați să-i treceți pragul!
