Un Arc peste timp

Un monument emblematic al Bucureștiului. Pe lângă el trec zilnic zeci de mii, poate sute de mii de oameni, în drum spre locuințele ori locurile de muncă din nordul orașului și retur. Traficul e intens și rapid, încât ocupanții ma­șinilor nu prea au timp să admire construcția. Mai degrabă cei care se plimbă la şosea ori spre Parcul Herăstrău aruncă, poate, o privire mai lungă. E frumos, impresionant şi se află într-un loc privilegiat, la intersecția Șoselei Kiseleff cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu. Și atât? Doar un monument frumos? Nu. Arcul de Triumf face parte din istoria mare a României Mari.

A fost proiectat de Petre Antonescu, construit în 1921-1922, renovat în 1935-1936 și, din nou, în 2014. Împreună cu Catedrala Încoronării din Alba Iulia, Mausoleul de la Mărășești, Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman și Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol I, Arcul de Triumf celebrează participarea României la Primul Război Mondial, care a dus la unirea Țărilor Române în 1 Decembrie 1918, moment crucial devenit, după un alt Decembrie istoric, în 1989, Ziua Națională a României.

Istoria sa, însă, a fost la fel de zbuciumată cum erau vremurile. A fost precedat de câteva construcții provizorii care au marcat, succesiv, victoria României în Războiul de Independență (1878), jubileul celor 40 de ani de domnie ai regelui Carol I (1906) și revenirea familiei regale române din exilul de la Iași (1918). În București au mai fost ridicate și alte arcuri de triumf, temporare, în 1848, 1859, 1878, 1906 și 1918, dar după Primul Război Mondial s-a luat decizia construirii unui monument reprezentativ și permanent. Cel din 1918 fusese construit din­tr-un material care nu rezista ploilor, drept care primarul Matei Gh. Corbescu a propus unul nou, din lemn, până când se vor găsi bani - țara fusese secătuită de război. Propunerea lui a fost criticată, iar George Enescu i-a scris: „Dar adevăratul Arc de Triumf, pe când?”

7 milioane din subscripție publică

În 1922, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării regelui Ferdinand și a reginei Maria a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu. Dar timpul era prea scurt, încât s-a realizat inițial doar structura din beton armat, iar basoreliefurile exterioare au fost făcute din ipsos. Firește, acestea s-au degradat ulterior, așa că Arcul a ajuns, un deceniu mai târziu, într-o stare jalnică, iar unii au cerut nici mai mult, nici mai puțin decât demolarea lui. S-a ales totuși o soluție mai rațională: s-au înlocuit basoreliefurile cu unele din marmură de Ruș­chița. Același Petre Antonescu a vegheat finisajul exterior, coordonând mari artiști precum Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu. Pe fațada sudică, Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și Credință de Constantin Baraschi, precum și alte două Victorii create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei. Pe lângă sculptorii autohtoni, s-a apelat și la un număr de zece artişti italieni.

Dar cum au fost asigurați banii? Populația și numeroasele asociații și societăți ale foștilor ostași au donat peste 7 milioane de lei! Cu aceste fonduri, exteriorul Arcului a fost refăcut din granit de Deva, în stilul sobru neoclasic, după modelul fratelui mai mare din Paris. Cere­monia inaugurării a avut loc - cum altfel? - la 1 decembrie 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moște­nitor Mihai, a membrilor Guvernului României și a multor invitați de onoare din țară și din străinătate.

Odată veniți la putere, comuniștii au avut grijă să scoată de pe părțile laterale ale Arcului cele două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, la intrarea României în război, respectiv la încoronare, plus efigiile regale, care au fost distruse, fiind reconstitu­ite după 1989. Astăzi, Arcul de Triumf bucu­reștean strălucește din nou în frumusețea sa inițială, veghind intrarea nordică în Capitală.
Dar Arcul nu e interesant doar prin valoarea lui istorică și aspectul exterior. Prin ambele sale picioare se poate urca, pe scări în spirală, către terasa de pe care Bucureștiul se vede până departe în toate direcțiile.

O experiență care trebuie trăită

După o foarte lungă perioadă în care accesul publicului nu a fost permis decât strict ocazional, de 1 Decembrie în special, anul acesta, Primăria Generală a anunțat că Arcul de Triumf este deschis în fiecare sâmbătă și duminică, de la 12:00 la 20:00, după ce s-a găsit o soluție pentru traversarea în siguranță către centrul unei intersecții extrem de circulate.

Şi să nu credeţi că românii nu sunt interesaţi! În fiecare weekend vin aici mulţi dintre ei, de toate vârstele, inclusiv şi poate în special familii cu copii. Sigur că atracţia principală este prive­liştea de pe terasă, unde se găsesc şi telescoape în fiecare colţ, dar am observat că vizitatorii sunt interesaţi şi de exponatele aflate pe diferitele paliere ale urcării, respectiv coborârii: busturi regale, efigii, tablouri cu domnitorii români, drapele de luptă, fotografii vechi.

De sus, Bucureştiul arată chiar minunat. De aici poţi vedea cât de mare este Parcul Heră­s­trău, cât de lungi bulevardele şi că oraşul este totuşi destul de verde. Este o experienţă care trebuie neapărat trăită, chiar de-ar fi pe bani - dar nu este, accesul e gratuit şi personalul foarte amabil.

Să mai amintim că Arcul de Triumf este în toată lumea o construcție de profundă mândrie națională. Cel mai cunoscut este probabil cel parizian din Place de l’Étoile, de la care se desprind 12 mari bulevarde, inclusiv Champs-Élysées, plus fratele său mai mic, Arc de Triomphe du Carrousel, din fața Muzeului Luvru. Dar merită menționate și cele din Chișinău, Delhi, Vientiane (Laos), arcurile de triumf ale lui Titus, Septimus Severus și Constantin din Roma, Wellington din Londra, cele din München și Barcelona.