Un ceas de vorbă cu cel mai vârstnic bucureștean

De un sfert de secol, trăiește într-un apartament din centrul Capitalei, situat în bulevardul Nicolae Bălcescu. Restul anilor i-a petrecut la Iași, orașul său natal. În total, domnul Stelian Zugravu a acumulat 105 ani de existență, pe care
i-a sărbătorit în luna martie. Se miră și dânsul de vârsta la care a ajuns și spune că nu deține o rețetă minune pentru un trai îndelungat, însă are o certitudine: „Dumnezeu mi-a dat atâția ani pentru a avea timp să mă îndrept”.

Să dai mâna cu istoria în carne și oase. Să o privești în ochi și să-i simți în mâinile tale pulsul domol, ca ritmul unei doine de dor. Să te întorci în anul 1910, să ignori legile firii și, revenit în prezent, să smulgi timpului un om viu, întreg și pe deasupra cu simțul umorului. Aceasta este o întâlnire rară. Domnul Stelian Zugravu ne aștepta, răbdător, în fotoliul său imens, cu brațe înalte din lemn, îndreptat spre un ventilator cu picior, care face ca aerul din cameră să fie respirabil, în comparație cu valul de căldură sahariană de afară. A trecut mai bine de un an de zile de când nu mai poate coborî din bloc. Umblă prin casă, hrănește de trei ori pe zi sute de porumbei care vin la geamul bucătăriei, urmărește programe TV, este zilnic vizitat de fiica sa Lucia, dar îi lipsesc întâlnirile cu oamenii. De aceea, se bucură mult când este sunat sau când un prieten îi bate la ușă. Optimist și zâmbitor, domnul Stelian nu se plânge de nimic. Este recunoscător fiicei sale pentru că îl îngrijește și că i-a descoperit frumusețea credinței: „Eu mă simt bine la cei 105 ani pe care îi am. Mă pot deplasa, dar mai greu; am un ajutor aproape - bastonul. Până acum un an, mergeam bine. Așa cum sunt, fac și eu ce pot, prin casă. Mărunțișuri. Sunt bine îngrijit de fata mea Lucia, care are 83 de ani. Îi mulțumesc foarte mult. Ea îmi amintește mereu de lucrurile sfinte și eu o ascult, că e credincioasă mai veche decât mine.”

Un tată, două mame, cinci copii

Gazda noastră face impresie prin vioiciunea minții și limpezimea cu care își evocă, episodic, viața. Nu vorbește mult și nu plictisește cu explicații fără sens. Nu caută să atragă atenția cu orice chip asupra unor evenimente istorice la care a fost martor, precum au fost cele două războaie mondiale, marea secetă, foametea și rigorile regimurilor politice care s-au succedat. Lasă de înțeles că și-a îndeplinit menirea pe pământ ca orice om normal, chiar dacă nu i-a fost întotdeauna ușor.

Crescut într-o familie de ieșeni, împreună cu alți doi frați, într-o casă din strada Cuza Vodă, băiețelul Stelian a fost nevoit să muncească de copil. Greutățile nu l-au copleșit și i-au dat forța unui bărbat puternic, pregătit pentru viață. „Am avut o copilărie grea. Am muncit de mic. Nu prea am avut timp de zburdălnicii. M-am ținut de carte și, când am crescut, am muncit în finanțe ca funcționar fiscal, apoi am devenit inspector financiar. M-am căsătorit cu Emilia, prima mea soție, care s-a prăpădit de tânără, și împreună am avut patru copii: Ioan, Maria, Georgeta, Constantin. Băieții au murit, fetele trăiesc și sunt stabilite în Iași, dar mă vizitează rar”, spune vârstnicul de 105 ani.
Tânărul Zugravu a rămas singur cu patru copii mici. Era în plin război. În degringolada zilelor de foc ale anului 1944, înainte de a se refugia, pentru un an, în munții Făgăraș, Stelian a cunoscut-o pe Vera, cea de-a doua soție. Tânăra basarabeancă, frumoasă, cu o fetiță de crescut - micuța Lucica, a acceptat să-i fie alături la bine și la greu și să crească cei cinci copii ca și cum toți ar fi fost ai ei. Viața alături de Vera s-a derulat în bună rânduială și în tihnă, după cum relatează bătrânul: „A fost o femeie frumoasă, cu inimă blândă, înțeleaptă și o gospodină desăvârșită. Muncea toată ziua și noaptea cosea haine pentru toți membrii familiei. Vera a răbdat multe de la mine, căci eu am fost mai glumeț de fel. Îmi pare rău că poate nu am fost întotdeauna bun cu ea, așa cum a fost ea cu mine. S-a prăpădit la 92 de ani. Dânsa a vrut să venim în București, să fim aproape de Lucia, care deja se stabilise aici.”
Cu gândul la ce au fost odată tinerețea și iubirea, trecătoare umbre, dulci himere ale trecutului, Stelian Zugravu se regăsește pe moment, șoptit, în „Iubirea îmbătrânită” a lui Vasile Voiculescu: „De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă,/ Își ia de-acum toiagul și pleacă-ncet spre schit,/ Cu silă smulge-i floarea ce-n mână ei se roagă/ Și țăndări fă oglinda în care s-a privit;/ Sfâșie-i lung hlamida, despoaie-o de inele/ Și-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi./ Ucide-n cuib perechea de sure turturele/ Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi;/ Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară:/ Când va veghea în miezul tăcerii din chilii/ La iezere de apă cu negură de seară,/ Din sloiul ei să-și toarne urâtului făclii.”

Răbdare, răbdare, răbdare

Ani luminoși, ani umbroși, trecuți de-a valma prin sita bătrânului ceasornicar - timpul. 105 ani nu sunt de ici, de colo, însă domnul Stelian spune că nici nu își dă seama când a ajuns să-i colecționeze în salba senectuții. Cu zâmbet, adaugă că nu simte povara secolului și că cel mai greu în viață i-a fost după ce a murit prima soție și a rămas singur cu cei mici. Lucica, scumpa lui Lucica, copilul care nu l-a părăsit, reazemul și bucuria ochilor lui, privește la înțeleptul său tată cu multă candoare. În ochi i se citește o declarație de dragoste fără de cuvinte, aureolată de picuri mari, albaștri, de lacrimi. „Pe Lucica mea dragă o iubesc enorm. Mă ajută și face pentru mine mai mult decât trebuie. Tare mi-e milă de ea! Totdeauna îmi aduce câte ceva, o vorbă bună, mereu altceva. Nu mă lasă să rabd. Mă rog să-i dea Dumnezeu sănătate să mă poată îngropa.”

O clipă de liniște, cam cât i-ar lua unei frunze desprinsă de pe ramuri să ajungă pe pământ, urmează vorbelor bunicului. Măsoară din ochi lumina unei candele ce arde potolit sub câteva icoane fixate pe pereți. „Răbdare, răbdare, răbdare. Așa am fost o viață, răbdător, dar mai vesel decât acum. În viață trebuie să avem răbdare”, sfătuiește vârstnicul. Nici credința nu trebuie lăsată deoparte: „Dumnezeu face minuni. Eu văd la mine, imediat mă schimbă după ce mă rog. Mă împărtășesc săptămânal și simt un mare ajutor. Reușesc să trec mai ușor prin anii aceștia. Bătrânețea este mai plăcută în fața lui Dumnezeu, pentru că e smerită. Tinerețea e cu păcate, dar, trăită cu măsură, este foarte frumoasă. Eu cred că Dumnezeu mi-a dat atâția ani pentru a avea timp să mă îndrept, să mă aducă pe drumul cel bun”.