Istoria ne arată că, din când în când, fiii unui neam sunt chemaţi să îşi sacrifice tinereţea, sănătatea, viaţa, să dea tot ce au pentru apărarea familiei, a neamului, a patriei pe câmpul de luptă. Acest lucru l-a făcut şi generalul (r) Victor Goanţă, luptător român în cel de-al Doilea Război Mondial. Suferinţa lui nu s-a încheiat însă în 1945. A fost continuată de comunişti. Supus oprobriului public, calificat „bandit“ şi „duşman al poporului“ pentru opţiunile politice, degradat social şi uman, a fost întemniţat de două ori.
Astăzi, generalul Victor Goanţă poate spune cu mulţumire că a trecut prin cele mai cumplite încercări la care poate fi supus un om. Seninătatea, optimismul, vioiciunea militarului, la cei aproape 94 de ani de viaţă, sunt dovada unui om împăcat cu sine şi cu propria istorie.
S-a născut pe 20 mai 1920 în localitatea Cuptoare, judeţul Caraş-Severin, fiind al cincilea copil al familiei preotului Nicolae şi Cornelia Goanţă. Mama dânsului provenea dintr-o familie aflată la a şaptea generaţie de preoţi. Victor Goanţă a ajuns prima dată la Bucureşti în 1939, când s-a înscris la Facultatea de Drept. Tot la acea vreme s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc, în cadrul TUNŢ (Tineretul Universitar Naţional Ţărănesc). „Îl admiram foarte mult pe Iuliu Maniu, şi la Bucureşti ne-am întâlnit cel puţin 10 studenţi din Banat care am intrat în partid“, ne mărturiseşte generalul.
La 23 august 1944 era în faţa ruşilor
În 1942 a fost înregimentat în Armata Română. Pregătirea militară a făcut-o la Timişoara, la Regimentul 5 „Vânători“, şi la Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie în rezervă de la Arad, unde a avut la început instructori germani. În martie 1944, a fost transferat pe frontul împotriva Uniunii Sovietice care ajunsese în ţara noastră, pe aliniamentul Roman - Podul Iloaiei - Băile Strunga. Aici a primit în subordine un pluton de 33 de soldaţi şi poziţia de apărare în apropiere de Băile Strunga. Evenimentul de la 23 august 1944 l-a prins pe tânărul sublocotenent Victor Goanţă în faţa ruşilor. „Tragedia care m-a marcat şi speriat atunci pe front a fost cumplită. Nu am fost în stare să vorbesc trei zile. La 23 august, au chemat armata şi au anunţat trecerea de la duşman rusul, la duşman neamţul. Toată lumea era bulversată. Nu se ştia nimic. Unii spuneau că s-a terminat războiul. Nu te mai puteai înţelege cu soldaţii, care încotro să se ducă. Şi când au început să spargă linia frontului, şi ai noştri să se depărteze de ruşi, să îşi găsească loc undeva, să fugă, o companie a intrat într-un câmp minat din faţa Băilor Strunga. Un teren de 60 de metri fusese minat de geniştii români. Nu am văzut decât capete, mâini, picioare şi fum. Asta m-a terminat şi derutat complet. Şi mai grav ce am văzut. Camioane cu soldaţi români încărcaţi de ruşi duceau prizonieri în lagărele ruseşti. 150.000 de români, după aceea am aflat, au fost făcuţi prizonieri pe frontul Moldovei.“
De la Băile Strunga la Munţii Tatra Mică
Victor Goanţă a scăpat de prizonieratul la ruşi, dar a mers cu plutonul incomplet împotriva nemţilor. „Norocul a fost că de acum nu mai luptam, mergeam după ei. Aşa am mers până la Severin şi Craiova, apoi pe linia ferată spre Timişoara. La Orşova trupele germane s-au despărţit, pentru a trece în Iugoslavia.“ Au urmat apoi crâncenele lupte de la Oradea şi Târgu Mureş, unde românii au alungat trupele germane şi ungureşti. „La Oarba de Mureş s-au dat lupte cumplite. Unde ocheau nemţii glonţul, acolo şi omul nostru era. 11.000 de soldaţi români au căzut. De acolo am ajuns în Ungaria pe la Bekescsaba. Am intrat tot pe partea stângă, paralel cu Dunărea. Am luptat cucerind un bulevard în Budapesta. Lupta cea mai grea era lupta de stradă. Nu ştiai de unde se trăgea, din turla bisericii, de după colţ, din podul unei case. Am avut pierderi mari. În ianuarie 1945, am părăsit linia frontului din Ungaria şi am fost transferaţi în Cehoslovacia, care era ocupată de nemţi.“
După ce au trecut de râul Hron, trupele româneşti au luat poziţie de atac împotriva inamicului ascuns în munţii Tatra Mică. „Pe 2 martie 1945 când eram în atac, culcat pe burtă, am făcut semn cu mâna stângă să înainteze flancul stâng şi în acel moment un obuz, o ghioagă blestemată mi-a retezat mâna.“ Transportat la mai multe spitale improvizate din Cehoslovacia şi Ungaria, Victor Goanţă a ajuns în ţară, în cele din urmă la spitalul 303 din Bucureşti. Clasat ca invalid de război cu gradul I, a fost lăsat la vatră.
Războiului de pe front i-a urmat războiul de acasă
De acum pe Victor Goanţă îl aştepta doar războiul de acasă. Găsit pe listele PNŢ, a fost condamnat de autorităţile comuniste la doi ani şi opt luni de detenţie. „La Jilava m-am întâlnit cu vârfurile ţărăniste, în camera 7, cu Corneliu Coposu, cu şeful tineretului ţărănist, şi mulţi alţii. Când m-au văzut mi-au spus: «Ei măi, ai venit şi tu! Ce mai e pe afară? Vin americanii să ne scoată? Ei, ne scot, de unde!» Făceam haz de necaz.“ Deţinuţii care erau aduşi la interogatoriu la Jilava povesteau de torturile şi reeducarea de la Piteşti, pe care şi generalul avea să le trăiască.
„De la Jilava am intrat la Piteşti la reeducare şi ăştia m-au bătut până la moarte. Când ne-au dus acolo era pregătit tot. Într-o cameră ne-au băgat şase din lotul de la Bucureşti. Şi erau acolo unii bineprimitori şi prietenoşi cu noi: «Mă, bine aţi venit!» Auzisem la Jilava ce se întâmplă la Piteşti. Ne-au spus ăştia care veneau la anchetări din puşcărie să ne ferim. Şi nu am vorbit nimic cu ei. Jubereanu, care era acolitul lui Ţurcanu, m-a luat în braţe, m-a pupat: «Lasă, mă, că ieşim noi», îmi zicea. Dar eu nu am zis nimic. Şi după aceea, când au început să vorbească fiecare, să povestească, ne-au terminat, bătaie până la moarte. Am crezut că nu mai scap“, mărturiseşte Victor Goanţă. Dintre cei şase care au fost supuşi reeducării în acea celulă la Piteşti, numai generalul trăieşte astăzi.
Când a ieşit din prima detenţie, a urmat degradarea socială şi profesională. A putut să îşi obţină licenţa în drept, dar nu a profesat niciodată în domeniu pentru că nu i-a fost oferit loc de muncă calificat. A lucrat în toată perioada comunistă ca muncitor. Peste tot era privit cu suspiciune şi umilit. Îşi aminteşte că în starea de invalid era pus la muncile cele mai grele.
În 1956, în contextul revoluţiei anticomuniste din Ungaria, a fost acuzat că a desfăşurat activităţi subversive la Timişoara, deşi nu părăsise Bucureştiul. A fost condamnat a doua oară la închisoare şi a ieşit în 1964. Până în 1989 a fost urmărit de Securitate. „Dumnezeu mi-e martor că nu am declarat nimic să bag pe cineva în puşcărie. După ce am ieşit din a doua detenţie, am fost convins că Dumnezeu m-a ajutat. Am scăpat din război aşa ciuntit, că eu partea stângă nu o mai am, dar nu am murit. Am scăpat de bătăi, foame şi aproape moarte sigură şi am ajuns, iată, la 94 de ani. Nu mă rugam să îi pedepsească Dumnezeu, ci ziceam: «Dă-le minte să mă lase în pace». Am fost copil de preot şi mi-a fost insuflată credinţa asta.“
Pentru merite deosebite pe câmpul de luptă, generalul (r) Victor Goanţă a fost decorat cu Steaua României în grad de Cavaler, iar din partea preşedintelui Slovaciei a primit „Crucea Militară albă dublă“, cea mai înaltă distincţie a statului slovac care se poate acorda unui străin. În prezent, generalul este preşedintele Asociaţiei Invalizilor de Război din România şi vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război.
