Un locaș întemeiat pe jertfa care a transfigurat România

La București, Biserica Eroilor Martiri din decembrie 1989 se înalță impunătoare cât o catedrală lângă cimitirul unde sunt îngropați cei 280 de martiri ai Revoluției căzuți în Capitală. Învingându-și teama, ei au ieșit să înfrunte răul cu pace. Ne-au adus biruința rostind rugăciunea „Tatăl nostru” cu pieptul gol în fața armelor și ne-au lăsat surprinzătoarea înțelepciune a unei lozinci: „Vom muri și vom fi liberi”. Jertfa lor i-a îndreptat spre Dumnezeu pe părinții și apropiații lor, care le-au construit un sfânt locaș unde să fie pomeniți.

Pe vremuri, la București, în locul unde acum este Cimitirul eroilor căzuți în Revoluția din decembrie 1989, era un părculeț. Aici, Mariana Mirea, o tânără veselă, obișnuia să petreacă timp cu prietenii și colegii. Lucra ca tipograf-zețar, îi plăcea muzica populară, credea în Bunul Dumnezeu și avea planuri de viitor: voia să dea la Facultatea de Agronomie. Avea 22 de ani când, pe 21 decembrie, a fost împușcată în apropiere de Hotel Intercontinental. Acum se odihnește în fostul părculeț unde sporovăia cu apropiații. 

Și Victor Ștefanov avea tot 22 de ani în 1989 și lucra tot ca tipograf, doar că în altă parte. În aceeași zi fatală de 21 decembrie, s-a dus și el la Revoluție. În volumul memorial „Miracol ’89”, publicat prin eforturile Asociației pentru Cinstirea Eroilor Martiri ai Revoluției din Decembrie ’89, mama sa povestește că s-a întors acasă seara, galben și tras la față, spunând: „E jale! Am văzut cu ochii mei un copil călcat de un tanc. Avea flori albe în mână”. A încercat să se odihnească, dar nu a putut și a plecat din nou. „Nu pot să dorm, mamă. Am înaintea ochilor imaginea copilului zdrobit de tanc... și florile lui albe. Nu mai pot. Nu pot să fiu laș! Nu plec pentru mine sau pentru tine. Pentru toți plec! Înțelegi?” În 30 decembrie, mama a fost anunțată că fiul ei a decedat. Cel mai probabil, în seara de 21 fusese martor la uciderea lui Alexandru Radu Ionescu, un elev de 17 ani care ținea o garoafă albă în mână. Peste el a trecut o mașină militară la Intercontinental, apoi a fost împuns cu baioneta și împușcat în cap. Din mărturiile supraviețuitorilor reiese că primiseră flori, pe care unii le așterneau la picioarele forțelor de ordine. El ținea strâns în mână floarea lui. Voia să i-o ducă mamei.

Mihail Barbu avea 19 ani în 1989. Era pasionat de mecanică și de zbor, absolvise un liceu cu profil de mecanică de avioane și era militar în termen la unitatea de parașutiști din Boteni. În 22 decembrie s-a oferit voluntar, împreună cu alții, să meargă să apere Televiziunea. A doua zi a fost împușcat în cap, din spate, în timp ce însoțea un camarad rănit la spital.

Majoritatea au fost tineri și foarte tineri. Ca un simbol tragic, cel mai tânăr, Vladimir Cătălin Andronic, avea doar o lună când a fost răpus de un glonț rătăcit prin căminul părintesc.

Sabia care a străpuns inimi 

Fiind nevoiți să-și îngroape copiii, părinții lor au cunoscut sabia suferinței care a străpuns și inima Maicii Domnului. Ion Barbu, tatăl lui Mihail, avea 46 de ani în 1989. Pe 27 decembrie, l-au chemat la Spitalul Militar, unde l-au anunțat că băiatul a murit și este la Institutul Medico-Legal. El și soția au ajuns acolo cu mașina actorului Vladimir Găitan, care i-a văzut distruși și rătăciți și s-a oferit să-i ajute. „A intrat el la Medico-Legal, că nu se putea. Erau afișe cu cei care erau acolo și o mare de oameni care veneau să-și ia copilul, să-și ia soțul, să-și ia pe cine aveau”, își amintește Ion Barbu.
Adriana Bălălău și-a pierdut soțul, pe Nicu, după ce Revoluția învinsese, pe 26 decembrie. Avea 33 de ani și era șofer. Venise acasă, îi adusese salariul și plecase să îl ducă pe casier la întreprindere. Înainte să iasă, îi spusese: „Vezi, vorbește cu tanti Lenuța și cu nenea Nicu să mâncăm împreună astă-seară”. Erau vecinii lor dragi, care le erau ca niște părinți. Soția a pregătit totul, dar el nu s-a mai întors. Se oferise voluntar să transporte la un comandament militar niște oameni legați prezentați drept „teroriști”. La întoarcere a fost împușcat în cap. „Dacă vă uitați pe cruci, sunt foarte mulți morți după 25 decembrie. Nu știm nici acum vinovații. Este un proces pe rol”, spune Adriana Bălălău, care, după un deceniu de căsătorie, a rămas să crească singură doi copii. Dacă s-ar afla vinovatul, l-ar ierta, spune ea. La fel și Ion Barbu: „Să nu-i facă nimic. Doar să facă public: «Mă numesc cutare și din vina mea acești copii au murit». Ca să nu se mai repete”.

O ctitorie răscumpărătoare

După ce autoritățile au oferit o parcelă pentru înhumarea eroilor, rudele acestora și-au găsit menirea în păstrarea memoriei lor și ridicarea unui loc de rugăciune unde să fie pomeniți. Așa s-a înființat Asociația pentru Cinstirea Eroilor Martiri ai Revoluției din Decembrie ’89, unde Ion Barbu este secretar, iar Adriana Bălălău este președinte. Asociația a ctitorit lângă cimitir Biserica Eroilor Martiri din Decembrie 1989, cu hramurile „Nașterea Domnului” și „Înălțarea Domnului”. 

În 1991, de praznicul Sfântului Ierarh Nicolae, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist sfințea locul unde urma să fie construită. În 1993, de Ziua Eroilor, au introdus în fundația Sfântului Altar un pomelnic întocmit de părintele Constantin Galeriu cu numele eroilor din cimitir și au început construcția.

A fost un act de curaj necesar. Deși proiectul era temeinic, realizat la Institutul de Proiectare București, autoritățile tergiversau autorizarea, așa că au decis să înceapă fără autorizație. „Am spus: «Să vedem cine îndrăznește să dărâme biserica aceasta». Abia după trei ani ne-au chemat și ne-au dat autorizația”, își amintește Ion Barbu.

Construcția a fost făcută de Energo­con­struc­ția, iar finisajele realizate de Aedificia Carpați. O mare parte din finanțare a venit de la Fondul Libertatea, înființat la Revoluție pentru a sprijini familiile eroilor. Au contribuit și Ministerul Cultelor, Patriarhia Română, Arhiepiscopia Bucu­reștilor și Arhiepiscopia Tomisului, precum și Fundația Elias a Academiei Române. Au mai fost „bănuțul văduvei” și mari donatori în natură. Combinatul Siderurgic de la Galați a dat fierul-beton, iar Fabrica de Ciment de la Medgidia a trimis cimentul. O mamă de erou lucra la Căile Ferate Române și a obținut transportul gratuit pentru ciment. 

Jertfa slujirii

În 1995, de Paști, Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a venit să slujească Sfânta Liturghie de Înviere pe șantierul bisericii. Din sobor făcea parte și un tânăr preot în vârstă de 25 de ani, părintele Marius Vasile Lăcătușu. Dacă ar fi trăit, tânărul martir Mihail Barbu ar fi fost cam de vârsta lui, căci pe amândoi Revoluția îi prinsese în armată, însă în locuri diferite și fără să se fi cunoscut. „Erau doar zidurile și cerul liber”, își amintește părintele Lăcătușu, acum parohul Bisericii Eroilor Martiri din Decembrie 1989. „Nu aveam turle, nu aveam geamuri. Printre schele am slujit Sfânta Liturghie până la cinci dimineața”. La sfârșit, ctitorii de la asociație i-au propus: „Părinte, nu vreți să rămâneți să slujiți aici?” Și a rămas. „Am vrut preoți tineri, fiindcă și copiii noștri au fost tineri”, spune Ion Barbu.

Până prin 1999, iarna s-a slujit într-un frig mai mare decât cel de afară. „Aproape că îngheța Sfânta Împărtășanie în potir. Dar venea lumea la slujbă și pe gerul acela”, își amintește părintele paroh. „Dacă era apă pe jos, puneam niște scânduri. Dacă ningea, dădeam zăpada afară, ca să putem sluji”. Icoanele le scoteau după slujbă, pentru a putea continua lucrările. „Era și apă, era și zăpadă. Dar nu avea importanță. Voiam să fie Liturghie lângă copii. Să venim la mormântul lui Mihail ne mai liniștea. Și această biserică pe care am ridicat-o. În aceasta ne-am găsit pacea”, spune Ion Barbu. Și îl împacă și faptul că i-a rămas un fiu în viață, Alexandru, care la Revoluție avea doar 12 ani. Acum este căsătorit și are un copilaș, dar continuă să locuiască alături de părinți, pentru a le fi aproape.

Copiii care și-au adus părinții la credință

La 1 iunie 2003, de Ziua Internațională a Copilului, biserica a fost târnosită de Patriarhul Teoctist, împreună cu un sobor de preoți din care au făcut parte Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului; Înaltprea­sfințitul Părinte Nathaniel, Arhiepiscop de Detroit (Biserica Ortodoxă din America - OCA); Preasfințitul Părinte Ambrozie, actualul Episcop al Giurgiului, pe atunci Episcop-vicar patriarhal, și Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, pe atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Atunci, biserica a fost înzestrată cu un dar care a aprofundat semnificația zilei alese pentru târnosire: Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie a dăruit părticele din moaștele Sfinților Mucenici Epictet și Astion, un preot și ucenicul lui în ale credinței, cei mai vechi sfinți cu viață cunoscută de pe teritoriul României. Moaștele lor s-au descoperit în anul 2001 în județul Tulcea, la ruinele cetății Halmyris de pe malul lacului Razim, în Antichitate lagună cu apă sărată și port la Marea Neagră. Ce alți sfinți ocrotitori ar putea avea niște tineri care, în mod esențial, au făcut pentru părinții lor același lucru ca și Sf. Astion? I-au adus la credință. „Datorită acestor copii, noi am devenit alți oameni”, spune Ion Barbu. „Ne-am transformat. Am devenit mai credincioși”. Astfel, după 25 de ani de la căsătoria civilă, el și soția s-au căsătorit și religios în biserica ctitorită și spre pomenirea fiului lor. 

Martirii Revoluției s-au jertfit și pentru libertatea cuvântului - mai cu seamă a Cuvântului Evangheliei. În prefața volumului omagial „Miracol ’89”, părintele Constantin Galeriu a scris: „În jertfa voastră a rodit reînvierea nea­mului. Voi așa ați trăit moartea, ca jertfă; trăind-o așa, moartea murise în voi mai înainte (…). Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmație originară, început de existență”. Tot aici, mama lui Alexandru Radu Ionescu, adolescentul căzut la Sala Dalles, mărturisea: „Pentru a putea înțelege jertfa acestor copii trebuie să mergem înapoi la Altcineva Care S-a jertfit acum 2.000 de ani! Dacă nu credem în acea Jertfă, cu atât mai puțin o vom crede pe aceasta. (…). Dumnezeu așa de mult a iubit lumea încât L-a dat pe Singurul său Fiu pentru ea. Abia acum înțeleg asta. Eu nu l-aș fi dat pe Radu pentru lume, pentru Revoluție, dar acum înțeleg moartea, transferul acesta, înălțarea! Să nu credeți că nu mi-e dor de el, că nu plâng în fiecare seară. Iar unii spun că acești copii au murit «ca proștii». N-au înțeles semnificația sacrificiului lor!”

Ion Barbu a avut ideea de a pune în biserică o raclă cu pământ de la toate mormintele din cimitir. Aceasta stă acum față în față cu cea în care se află părticele din moaștele Sfinților Epictet și Astion. Ca o „îmbisericire” simbolică a noilor martiri. Pentru că locul mucenicilor este în biserică.