Pe preotul Rafail Lukacs l-am cunoscut la Sovata, la Biserica „Sfântul Nicolae” din oraş, unde slujeşte de mai bine de patru ani. Originar din Ungaria, convertit la Ortodoxie, părintele Rafail este un misionar şi un propovăduitor al Ortodoxiei într-o zonă a Transilvaniei unde locuiesc în mare parte credincioşi de altă etnie şi de alte confesiuni.
Este preot pentru 80 de familii, aproximativ 150 de persoane. Sunt credincioşii români din Parohia Sovata 2, judeţul Mureş, care se roagă într-un lăcaş de cult ridicat în anii ’90 pe locul unei vechi biserici a comunităţii. Deşi primit cu reticenţă la început în parohie din cauza faptului că venea din Ungaria, părintele Rafail Lukacs a reuşit în scurt timp să intre la inimile enoriaşilor săi. I-a cucerit prin slujbele săvârşite „ca la mănăstire”, după cum i-au mărturisit unii dintre enoriaşi, prin evlavia sa la sfinţi, credinţa sa ortodoxă neclintită şi dragostea faţă de valorile creştinismului răsăritean. Părintele Rafail ne-a povestit cum a parcurs drumul până la convertirea sa la Ortodoxie şi până să ajungă preot pentru românii dintr-o zonă a Transilvaniei populată majoritar de etnici maghiari. „Eu am fost reformat la început. Familia din partea tatălui era greco-catolică în Ungaria. Acolo, în zona de graniţă cu România, Ucraina şi Slovacia, în trei judeţe din Ungaria, trăiesc foarte mulţi greco-catolici. Sunt originar de lângă Debreţin, foarte aproape de graniţa cu România. Pe greco-catolici nu i-au necăjit comuniştii, pentru că în Ungaria nu erau ortodocşi, şi i-au lăsat în pace, au trăit destul de liberi. Bunica mea din partea tatălui era greco-catolică, dar mama provine dintr-un sat reformat, aşa că ea a adus schimbarea în familie. În satul meu, care acum este un orăşel cam cât Sovata, trăiau români. A fost o epidemie în anul 1700, în timpul căreia majoritatea băştinaşilor unguri au murit şi atunci boierii de acolo au adus români, mai ales din Sălaj, dar, după cum văd numele adormiţilor din cimitire, cu siguranţă şi din Mureş. Cred că ai mei de aici erau, căci eu aşa simt. Au fost aduşi acolo în Ungaria şi ei au venit cu credinţa lor. Erau deja uniţi cu Roma, chiar dacă era anul 1700. Ei erau deja greco-catolici şi erau foarte evlavioşi. Din orăşelul nostru au ieşit 14 preoţi numai în acest secol. Eu sunt al 14-lea, singurul ortodox, restul sunt greco-catolici”, ne-a povestit părintele Rafail.
La „biserica frumoasă”
Pe când era copil, părintele Rafail a fost atras spre biserică, spre preoţie, după cum ne-a mărturisit. Mergea în fiecare duminică la biserica reformată din localitatea natală, împreună cu mama lui: „Eu ziceam că vreau să merg la «biserica frumoasă» cu bunica, pentru că biserica greco-catolică era pictată. Eram un copil de cinci ani. Şi aşa am făcut. Ne-am dus la biserica greco-catolică, eu şi cu mama, pentru că ceilalţi fraţi erau mai mari şi aveau deja calea lor. Preotul de acolo avea un tact al său şi îmi dădea mereu o cărţulie sau altceva şi ţin minte că odată m-a luat în braţe, el fiind îmbrăcat în veşminte. Am simţit că este ceva special şi am zis că vreau să fiu greco-catolic, nu vreau să fiu reformat. Şi părintele a zis că îl preia pe copil împreună cu mama lui, pentru că singur ce să facă? Şi apoi mama a făcut un sacrificiu şi a acceptat să treacă la greco-catolici. Pentru asta tare o preţuiesc. Şi am devenit greco-catolici, adică cu un pas mai aproape de rădăcini, de Ortodoxie. Acolo am crescut şi mi-a plăcut să cercetez, pentru că mi-am dorit de la vârstă fragedă să ajung preot”.
„Am renăscut”
Prima etapă din formarea sa teologică au fost studiile de la liceul centrului episcopal din Hajdúdorog. Aici, pe lângă disciplinele obişnuite unui liceu, se studia multă religie şi exista program duhovnicesc la capelă. „Acolo m-am apropiat mai tare de Ortodoxie, pentru că au fost nişte profesori şi nişte băieţi care deja ştiau mai multe despre Ortodoxie. În anii ’90, în maghiară nu prea exista literatură despre Ortodoxie, biserici numai ici-colo, în oraşe mari, biserici ale grecilor, pentru că ei au venit cu comerţul chiar şi până în Ungaria, lângă Dunăre, şi au făcut colonii cu biserica, cu şcoala. Numai că ei s-au asimilat foarte repede şi ziceau că sunt maghiari, dar cu credinţă greacă. N-au avut putere să scrie literatură, să scrie despre ei. Acum, Ortodoxia s-a întărit în Ungaria. Foarte mulţi tineri, dezamăgiţi de compromisurile catolicilor şi de duhovnicia rece a reformaţilor, au găsit calea Ortodoxiei şi comunitatea este în creştere acum. Am mers apoi la Facultatea de Teologie Greco-Catolică în Nyíregyáza şi acolo învăţam şi teologie ortodoxă, pentru că, nefiind aşa mare diferenţă, ei permiteau să se facă. În România, greco-catolicii sunt foarte latinizaţi ca să nu semene cu Ortodoxia, dar în Ungaria, preoţii greco-catolici sunt mai aproape de creştinismul răsăritean. Dar mi-a plăcut Seminarul, aşa cum se numea facultatea, pentru că şcoala teologică din Ungaria este organizată după modelul rusesc. Aici am avut tentaţii să trec la Ortodoxie. Preasfinţitul Părinte Episcop Sofronie al Oradiei era atunci Episcop în Ungaria şi mi-a zis că n-are rost să trec până nu finalizez studiile, măcar să iau diploma. Pe vremea aceea vorbeam şi un pic de română, pentru că la 15 ani am aflat de rădăcinile noastre româneşti. La facultate ştiam ceva româneşte şi studiam scrierile Sfinţilor Părinţi, Proloagele. Simţeam că Ortodoxia este credinţa adevărată şi, când mi-am luat diploma, chiar în săptămâna aceea m-am dus la Budapesta şi acolo l-am găsit pe Mitropolitul Ilarion Alfeyev din Rusia. M-a primit şi pe mine, am discutat în engleză, mi-a fixat data şi preotul care să mă treacă la Ortodoxie şi am trecut fără să ştie mama, fără să ştie lumea. Era în 2006. Am renăscut. Am avut mulţi colegi care iubeau Ortodoxia, dar din diferite motive nu se converteau. Eu am plecat şi am provocat un mare scandal, pentru că episcopul greco-catolic spunea că n-aveam acest drept, după ce ei m-au şcolit, şi trebuia să fiu recunoscător. Dar, în acea vreme, guvernul maghiar finanţa prima diplomă pentru toată lumea. Într-adevăr, locuiam acolo, mâncam acolo, aveau ei nişte cheltuieli cu elevii. Erau foarte severi. Nu aveam voie să mergem la biserica ortodoxă din oraş, spre exemplu. Dar noi nu respectam această regulă. Şi atunci, fiind scandalul acesta, episcopul a făcut chiar un simpozion. A predicat, apoi, la un hram şi mama era acolo şi auzea cum vorbea, fără a-mi menţiona numele, despre fenomenul creat de mine”, şi-a amintit părintele Rafail.
Tensiuni în familie
Convertirea nu a adus doar lucruri plăcute. În familie s-au produs anumite tensiuni, dar acestea au trecut cu timpul. Tatăl său murise, fraţii erau mari, cu drumurile lor în viaţă, iar mama sa nu a acceptat la început convertirea. „Acolo, în sat, văzând pe mamele preoţilor, s-a gândit că va avea şi ea o bătrâneţe la fel, cu bătrânele din biserică. Eu, când am trecut la Ortodoxie, i-am spulberat acest vis. În sat nu se ştia despre Ortodoxie, o percepeau ca pe o sectă şi a simţit că e o ruşine că eu, din religia legală, tradiţională, principală de acolo, m-am dus undeva de care nimeni nu ştie. Şi i-am zis că nu-i oblig la nimic, dar să accepte că eu am trecut. Dar ea a zis că nu acceptă. A fost o tensiune mare. Am găsit un post de îngrijitor la o parohie şi am putut să mă mut de acasă. Cu timpul, însă, această tensiune a trecut”, ne-a mai spus părintele Rafail.
Gânduri de monahism
Pentru ceva timp, tânărul convertit a avut dorinţa de a deveni monah şi chiar a încercat să vadă dacă viaţa în mănăstire este potrivită pentru el. „Mama s-a temut că mă voi călugări. A văzut că nu am prietenă, vedea că am în cameră poze cu stareţi atoniţi. Am avut o tentativă în anul 3 de facultate de a intra în monahism. Am vrut să merg la Mănăstirea Petru Vodă. Am întâlnit, însă, o maică din Serbia care mai venea la preotul ortodox din Nyíregyáza, care era un ieromonah bătrân, am discutat cu ea şi mi-a spus să am grijă, totuşi, că din Ungaria să mergi tocmai în Moldova, unde lumea este diferită, nu e chiar uşor. În vremea aceea, actualii episcopi greco-catolici din Ungaria au avut posibilitatea să devină călugări, pentru că până atunci erau preoţi de mir. După Revoluţie au avut voie şi s-au dus în Belgia, unde este o mănăstire benedictină romano-catolică, dar există acolo şi o comunitate orientală, cu două biserici, una bizantină şi una romano-catolică. Acolo au mers pentru noviciat. Când am început eu facultatea, atunci au venit înapoi acasă, au înfiinţat o mănăstire undeva în munţii Ungariei, aproape de Slovacia. Mergeam acolo, eram atras de monahism, ajutam la grădină, la făcut lumânări. Unul era profesor universitar şi mai lipsea, celălalt avea nevoie de cântăreţ, ne chema, ne spovedeam. După ce m-am răzgândit şi nu am mai mers la Mănăstirea Petru Vodă, rectorul facultăţii m-a trimis acolo să stau o săptămână să văd ce şi cum. Am simţit că nu e locul meu acolo”, continuă părintele Rafail.
Convertirea şi soţia, daruri de la Dumnezeu
Călătoriile în Moldova, la Iaşi, la mănăstirile Secu şi Sihăstria, i-au schimbat viaţa tânărului Rafail. Aici şi-a cunoscut viitoarea soţie. „Am mers la Mănăstirea Sihăstria. Tot timpul ne-au primit acolo ca pelerini. Atunci am cunoscut-o pe doamna preoteasă. Când nu am căutat, Dumnezeu mi-a dat încă un dar, pe lângă darul Ortodoxiei. Dar tot am rămas cu gândul să mă fac monah, chiar şi după ce am cunoscut-o pe doamna preoteasă. Am avut noi o criză în relaţie din cauză că ea nu a dorit să părăsească Iaşiul, spunând că acolo îi este viitorul, iar eu, când m-am dus la Iaşi, nu găsisem loc de muncă şi cazare. Un părinte de la Mănăstirea «Trei Ierarhi> mi-a zis că e foarte greu pentru mine aici. Mi-a zis să merg înapoi în Ungaria sau în Ardeal, căci fiind maghiar poate fi un avantaj. Deşi ne iubeam foarte mult, neavând perspectivă pentru viitor, cu inima frântă m-am dus înapoi în Ungaria. Ea a rămas la Iaşi, a fost un an în care nu am vorbit deloc. Am zis că o să fiu călugăr, a venit vremea, iar mama s-a temut că voi deveni monah. Când a auzit că am prietenă, s-a bucurat. N-a mai contat că este româncă. În Ungaria este un pustnic din Muntele Athos, de origine evreiască. S-a dus în Sfântul Munte şi, din cauza dorului, a cerut voie să plece şi s-a dus în Franţa şi apoi în Ungaria. Pe deal, într-o casă şi-a amenajat o sihăstrie şi acolo m-am dus să devin călugăr. Dorea să mă trimită la cursuri în Grecia. Între timp, nişte preoţi din Ungaria aveau nevoie de reverende şi ştiam o firmă din Iaşi. Când mă pregăteam să mă duc la Iaşi pentru aceste reverende, a venit un mesaj de la doamna preoteasă şi mi-a zis: «Ce faci?» I-am spus că am o surpriză, voi veni la Iaşi. Ne-am întâlnit la Iaşi, am dat comanda de reverende şi mi-au spus că durează o săptămână. Am mers la Mănăstirea Sihăstria şi acolo era un părinte care era şi stomatolog. Vorbeam foarte mult cu el. În curte l-am întrebat şi atunci m-a lămurit că nu am chemare la monahism. Mi-a zis că am chemare la preoţie şi este un lucru bun, dar ca monah trebuia să las totul la poarta mănăstirii. «Pe tine Satana te-ar fi scos imediat după voturile monahale», mi-a zis. După aceea i-am scris doamnei preotese şi am stabilit data nunţii”, ne-a mai spus părintele Rafail.
Misiune printre maghiarii din Transilvania
Drumul în preoţie a început pentru părintele Rafail mai întâi într-o parohie mică, lângă Târgu Mureş. Pe când era angajat muncitor la o mănăstire de lângă Carei, Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, Mitropolitul Clujului, pe atunci Arhiepiscop de Alba Iulia, auzise de el şi l-a chemat să-l cunoască. „Înaltpreasfinţia Sa avea nevoie de un preot vorbitor de limba maghiară, pentru că a dorit să facă aici o misiune între maghiari, mai ales că în Mureş sunt foarte multe familii mixte. Voia chiar să facă un protopopiat pentru maghiari. Am mers la Mănăstirea Recea la o slujbă şi mi-a zis că mi-ar da o parohie dacă ar avea una vacantă. M-am dus şi la Harghita, pentru că nişte preoţi mi-au spus că acolo este şi mai mare nevoie de mine. Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan era episcop atunci acolo şi m-a sfătuit să rămân la Mureş, pentru că soţia este doctor în ştiinţe horticole şi acolo îşi va găsi ceva de lucru. Am venit la Mureş, iar Înaltpreasfinţitul Andrei a spus că-mi recunoaşte diploma de licenţă şi să fac un master. M-a hirotonit preot şi am primit o parohie micuţă, lângă Târgu Mureş, la Păsăreni, unde erau cinci ortodocşi şi biserica era filie. Deja fusese renovată de două ori, dar nu era sfinţită. Când am venit noi era ca o gară părăsită, se vedea cerul prin boltă. Am stat opt ani acolo. Am reuşit să renovăm biserica, să o sfinţim şi să construim altă biserică pentru o filie, pentru trei oameni şi pentru alţii care veneau din zonă. Ne-a plăcut foarte mult acolo, dar ne plafonaserăm. Să slujeşti doar în prezenţa scaunelor şi a stâlpilor nu era un vis preoţesc şi, când s-a vacantat la Sovata, am venit. Aici fac misiune mai amplă, pentru că vin maghiari, vin romi, vin din secuime catolici care au nevoie şi de altceva decât oferta Bisericii lor. În timpul săptămânii am treabă cu ei şi în weekend vin ortodocşii”, ne-a spus părintele Rafail.
În încheiere, părintele Rafail ne-a spus că se simte român şi că are o misiune aparte în zona aceasta majoritar maghiară: „Deşi am crescut în Ungaria, rădăcinile mele sunt româneşti. Străbunicii mei vorbeau româneşte. Cred că maghiarii de aici se bucură că putem vorbi în limba lor despre Ortodoxie. Înaintaşul meu ştia un pic ungureşte, preoteasa ştia mai bine şi cu ea discutau. Nu se apropie atât de tare de Ortodoxie încât să se convertească, ei văd pe Dumnezeu ca un «automat», vin la El când au probleme. Am avut şi convertiri, dar nu de aici, din alte zone, sunt oameni care vin şi mă caută. Am botezat nouă persoane adulte care au venit la Ortodoxie. Majoritatea de aici sunt romano-catolici şi îşi iubesc Biserica, preoţii, ştiu de icoane, sunt altfel. Când mă văd pe mine, toţi mă salută aşa cum îi salută pe preoţii lor. Ne întâlnim cu sovăţeni în Mureş şi ne salută. Nu sunt conflicte nici cu reformaţii, şi ei sunt respectuoşi”.
