În satul Rugetu din comuna Slătioara, situată în regiunea Horezu, Vâlcea, o zonă turistică şi plină de monumente medievale reprezentative, a fost de curând restaurată vechea biserică din lemn, ocrotită de Sfânta Cuvioasă Parascheva, urmând ca ea să fie în curând redată cultului.
La doar zece kilometri distanţă de Horezu, oraşul vâlcean al ceramicii, pe drumul naţional de legătură între Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu, la poalele Măgurii Slătioarei, într-o splendidă zonă deluroasă, se află comuna Slătioara, localitate veche din Subcarpaţii Getici, străbătută de râul Cerna.
Prima atestare a comunei vine tocmai de la începutul veacului al XVI-lea când, într-un hrisov al lui Mihnea Voievod, domnul Ţării Româneşti, datat 7 septembrie 1508, era întărită stăpânirea Mănăstirii Bistriţa, ctitorie a boierilor Craioveşti, asupra satelor Milostea şi Slătioarele.
Turiştii şi pelerinii creştini vizitează des aceste locuri binecuvântate cu o frumuseţe naturală aparte şi unde, de-a lungul timpului, domnii Ţării Româneşti L-au slăvit pe Dumnezeu prin inegalabile ctitorii eclesiale, monumente de arhitectură şi pictură. Aici înfruntă veacurile celebrele mănăstiri Arnota, Bistriţa, Hurezi, locaşuri de reculegere şi rugăciune neîntreruptă. Şi tot în această zonă, pierdute printre
dealuri înalte, în cătune liniştite, mici biserici de lemn sau zid, zidiri ale ţăranilor moşneni, ale boierilor de rang inferior şi ale preoţilor, aşteaptă să fie cunoscute şi incluse printre obiectivele turistice importante ale Olteniei de Nord.
La Slătioara se află una dintre ctitoriile lui Ion Urşanu, biserica din Vioreşti, celebră între monumentele secolului al XVIII-lea pentru „friza potecaşilor”, zugrăvită la exteriorul ei.
În prezent, comuna Slătioara e alcătuită din satele Rugetu, Coasta Cerbului, Goruneşti, Milostea şi Mogeşti. În satul Rugetu, care se chema Fometeşti până în 1965, în cătunul Floreşti, a fost de curând restaurată o mică biserică de lemn, datată 1753. Numele ctitorilor ei mai e doar de Dumnezeu ştiut, fiindcă istoria nu le-a păstrat. Satul Rugetu e atestat la 1557 şi a trecut prin multe încercări de-a lungul vremii.
Locaş refăcut de protopopul Udrea
Biserica de lemn cu hramul „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din satul Rugetu, Fometeştiul de odinioară, toponim deloc întâmplător şi care sublinia, cu siguranţă, sărăcia locuitorilor săi, foşti ţărani iobagi, mai târziu împroprietăriţi, a fost strămutată în repetate rânduri şi apoi părăsită multă vreme. Tradiţia locală reţine o mutare a locaşului din Berbeşti în cătunul Floreşti al satului Rugetu, în jurul anului 1821, când biserica era refăcută de protopopul Udrea, probabil fiu al acestei comunităţi rurale din vestul Olteniei de Nord.
Date concrete depre ctitorii ei, despre anul exact al primei zidiri nu se păstrează. Biserica, în forma şi starea actuală, nu are pisanie şi nici inscripţii. Mai multele înlocuiri ale bârnelor degradate au făcut ca astfel de însemnări să dispară. După mulţi ani de părăsire, de curând, sprijinit de comunitatea creştină a satului şi cu binecuvântarea IPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, micul locaş a revenit la viaţă, trecând printr-un amplu proces de restaurare.
O arhitectură simplă şi armonioasă
La începuturile ei, biserica de lemn din Rugetu era de foarte mici dimensiuni şi servea, probabil, nevoile cultice ale unei comunităţi restrânse. E realizată tradiţional, din lemn de stejar, după modelul celor mai vechi biserici de lemn din Oltenia de Nord, în formă de navă, fără turle, pe o mică temelie de piatră. Acoperişul în două ape a fost refăcut din şiţă, aşa cum se cuvine unei biserici din lemn.
Recenta restaurare a respectat dispoziţia spaţiilor şi a recurs la o refacere parţială a pridvorului, grav avariat de timp, păstrând doar lemnul sănătos. Astfel, regăsim acum la pridvor patru dintre stâlpii de susţinere originari, ciopliţi foarte simplu, în formă de fus. Caz mai rar întâlnit, pridvorul nu e tăvănit, ci acoperit cu o boltă semicilindrică sprijinită pe trei coaste longitudinale. Pronaosul şi naosul sunt dispuse unul în prelungirea celuilalt, fără decroş. Ambele spaţii sunt boltite, bolta naosului sprijinindu-se pe o singură coastă, fără capete de cai la console. În interior, între pronaos şi naos se află un zid despărţitor, cu un singur gol, cel al uşii de acces. Altarul bisericii are formă poligonală, în cinci laturi şi a fost executat mai rudimentar, din bârne îmbinate în „coadă de rândunicăÎ. Păstrează ferestrele originale, de foarte mici dimensiuni, prin care lumina pătrunde tainic.
Biserica de lemn de la Rugetu n-a fost tencuită şi nici pictată. De altfel, în legătură cu decoraţia ei, lacunele de informaţie sunt majore. Nu s-a mai păstrat nimic din obiectele de cult, nici din icoane. Vechea tâmplă a fost distrusă şi acum refăcută, păstrându-se doar două dintre poalele pictate cu elemente vegetale.
Locaşul, care îi aşteaptă de aici înainte pe turiştii şi pelerinii veniţi în zona Hurezilor să se abată puţin din drum pentru a descoperi şi bisericile încărcate de istorie ale moşnenilor, se numără printre cazurile fericite de biserici din lemn salvate, dar mai sunt în Oltenia de Nord şi în alte regiuni ale ţării, astfel de mărturii ale
evlaviei şi generozităţii înaintaşilor noştri, ce se luptă cu degradarea şi care trebuie neîntârziat recuperate.
