Un om şi două pasiuni - şcoala şi presa românească

O întâmplare fericită a făcut să-l întâlnesc pe distinsul profesor Ion Hangiu într-una din sălile Bibliotecii Academiei Române, loc în care şi-a dedicat studiului aprofundat ani buni din viaţă. Mi-a acordat câteva momente preţioase din timpul domniei sale fără să mă cunoască ori să aibă convingerea că cele câteva fraze, care, la acea dată, aveau să-mi fie de folos în documentarea unui articol de ziar, vor fi redate cu aceeaşi acurateţe cu care au fost emise. Având în vedere greutatea numelui profesorului Ion Hangiu, cunoscut pentru activitatea de-o viaţă dedicată şcolii şi presei româneşti, convingerea că acest mare intelectual îşi merită statutul şi aprecierile a fost deplină când am descoperit un om de o modestie rară, care m-a acceptat ca partener de dialog chiar la dumnealui acasă, într-un imobil din bulevardul Ion Mihalache. Am vorbit despre realizările domniei sale în activitatea de peste o jumătate de veac dedicată cercetării ziarelor şi revistelor româneşti din ultimii 218 ani, despre presa de altădată şi presa de azi, despre statutul jurnalistului, despre muncă, cinste şi corectitudine.

„De la început am gândit astfel - muncă, cinste şi corectitudine“

O locuinţă aparent modestă pentru gusturile sofisticate din ziua de azi, însă nespus de preţioasă prin cărţile nenumărate şi vrafurile imense de dosare cu fişe, articole, sinteze, antologii, broşuri. Un adevărat laborator al cercetătorului care, pentru aproape jumătate de secol, a urmărit cu minuţie drumul parcurs de presa românească în ultimii 218 ani.

Poate vă întrebaţi, şi pe bună dreptate, de unde atâta răbdare şi dăruire pentru o asemenea muncă sisifică. Profesorul Hangiu răspunde: „De la început am gândit astfel - muncă, cinste şi corectitudine. Profesorul meu de bibliologie, Nicolae Georgescu Tistu, m-a îndemnat să studiez mai îndeaproape Bibliografia românească veche a lui Ion Bianu (n.r. - filolog şi bibliograf român, membru titular şi preşedinte al Academiei Române), pentru că a observat la mine aplecarea spre studiu, spre sinteză. I-am urmat sfatul şi am început să studiez cartea. Am avut întotdeauna în minte cuvintele lui George Bariţiu despre presa românească, că are menirea «să răspândească adevărul, binele şi frumosul»“.

Cât priveşte motivul care a făcut posibilă aventura cercetării trecutului presei româneşti, profesorul consimte: „La vârsta de 85 de ani, trebuie să fac o mărturisire de suflet, şi anume că am avut în viaţă două pasiuni - predarea limbii şi literaturii române şi studierea presei româneşti. Acestea două sunt foarte legate între ele, pentru că amândouă au contribuit la stabilirea limbii naţionale şi a unităţii poporului român. Să vă spun un istoric scurt de tot. Fostul episcop, actualul Mitropolit al Clujului, spunea că viaţa te aruncă fie în fundul prăpastiei, fie te urcă în vârful muntelui. Şi adăuga că, atunci când nu mai eşti în vârful muntelui, să ai credinţă în Dumnezeu şi în forţele tale şi să mergi mai departe, că altfel rămâi acolo. Şi aşa am făcut şi eu“. Un prim exemplu de cădere a fost momentul interzicerii difuzării unui scurt istoric al tiparului tipografiilor din cele trei ţări române - cu accent pe circulaţia cărţilor tipărite şi a rolului acestora în dezvoltarea limbii române -, „De la tiparniţa lui Macarie la Combinatul poligrafic“. Tipăritura a fost dată la topit în vara anului 1959, iar autorul, care a reuşit să depună un exemplar la Biblioteca Academiei Române, completează: „Broşura a fost tipărită în 10.000 de exemplare şi a fost interzisă pentru că am dat două ilustraţii - Evangheliarul slavonesc al lui Macarie şi fotografia lui Karl Marx“. Profesorul spune că gestul său a fost unul conştient, curajos, îmi permit să intervin, având în vedere situaţia acelor vremuri.

O viaţă închinată cercetării ziarelor şi revistelor româneşti

În ciuda obstacolelor, inerente de altfel, pasiunea pentru presa românească l-a determinat pe cercetător să-şi continue ani întregi munca de inventariere, sistematizare şi sintetizare prin biblioteci. În activitatea ştiinţifică desfăşurată a avut în vedere două obiective de studiu paralele - învăţământul şi presa.

Pasiunea cu care profesorul a cercetat ziarele şi revistele româneşti a căpătat coperte de cărţi, prin apariţia, în 1968, a unei ediţii în două volume, Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789-1948), prefaţată de Dumitru Micu, care „acoperă“ peste 150 de ani de apariţii de ziare şi reviste. „Cu prilejul publicării acestei lucrări pot spune că am avut un al doilea moment de cădere. Mai precis, momentul este legat de publicarea în paginile ediţiei a revistei Gândirea (n.r. - importantă revistă culturală de factură tradiţionalistă din perioada interbelică), despre care am fost nevoit să spun că era de factură fascistă - un neadevăr.“ Urmează anul 1978, când istoricul literar publică „Reviste şi curente în evoluţia literaturii române“.

Continuând şirul momentelor nefavorabile din cariera domniei sale, profesorul Hangiu aduce aminte de primul Dicţionar al presei literare româneşti (1790-1982), lucrare premiată de Academia Română în 1990, cu premiul „B. P. Hasdeu“, la care a lucrat timp de 17 ani: „Să ştiţi, nu eu am vrut să fac dicţionare, un coleg al meu de facultate, Dumitru Trancă, m-a chemat la Editura Ştiinţifică şi mi-a spus să fac un Dicţionar al presei. L-am făcut, nu le-a plăcut, 17 ani am tot modificat la acest dicţionar şi, când a apărut în 1987, în fază de corectură, l-au trimis la încă un control ideologic. Şi acest control a spus că dicţionarul este bun, dar trebuiau scoase revistele de dreapta. Le-am scos, dar am păstrat corecturile şi le-am pus în ediţia a doua a dicţionarului, apărută pentru perioada 1790-1990“. Această a doua ediţie a Dicţionarului a apărut, aşadar, după cinci ani de revizuiri (reintroducerea publicaţiilor cenzurate în 1987) şi completări cu peste 200 de titluri de publicaţii din Basarabia, nordul Bucovinei şi din exilul românesc occidental.

În ceea ce priveşte cea de-a treia ediţie a Dicţionarului presei literare româneşti (1790-2007), publicată de curând, cu prilejul aniversării a opt decenii de existenţă a profesorului Hangiu, aceasta conţine - după cum susţine însuşi autorul - „2.680 de titluri dintr-un total de 7.000 de titluri cercetate, care redau o imagine de ansamblu asupra presei noastre. Sunt prezentate toate domeniile presei.“ Un alt volum semnat de profesorul Hangiu care merită semnalat - Panorama presei româneşti contemporane (22 decembrie 1989-decembrie 2005) - prezintă, după cum reiese din prefaţă, „perioada cea mai complexă din istoria poporului român: trecerea (tranziţia) de la o dictatură comunistă impusă cu forţa, de la cenzură şi autocenzură în presă, la exprimarea liberă a ideilor şi sentimentelor unui neam trăitor de două milenii pe cele două versante ale Carpaţilor şi maluri ale Prutului, care îşi realizase visul de unitate naţională la 1 Decembrie 1918, vis spulberat în 1940 prin reocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa, vechi pământuri româneşti apărate cu sabia şi ocrotite de către Ştefan cel Mare şi Sfânt...“.

Cu volumul în mâini, pe care îl ţine cu grijă, ca pe un prunc, omul de litere precizează: „Am avut noroc pentru că am ales o temă care nu era în vederile ideologice de atunci. Se studia presa muncitorească, comunistă, unele dintre acestea falsificau istoria, şi eu mi-am zis că nu asta este adevărata presă. Volumul Presa literară românească. Articole-program de ziare şi reviste (1789 - 1948) constituie baza ediţiei Panorama presei româneşti contemporane (22 decembrie 1989-decembrie 2005), iar aceasta din urmă a apărut ca urmare a îndemnului adresat de Cristoiu într-o emisiune televizată, la care am fost invitat. Să copiez eu 7.000 de pagini, ca să reţin 1.300 de pagini tipărite…“.

Neobosit, la cei 85 de ani împliniţi, profesorul Ion Hangiu îşi încununează activitatea cu o ediţie în patru volume: Presa românească de la începuturi până în prezent. Dicţionar cronologic: 1790-2007.

Fără religia creştină ortodoxă, neamul românesc nu ar fi progresat

În ceea ce priveşte parcursul presei religioase în ultimii 218 ani, perioadă cercetată de profesorul Hangiu, intelectualul remarcă, din noianul publicaţiilor apărute pe perioade foarte scurte şi fără însemnătate în cultura românească, revista Biserica ortodoxă română, despre care spune că „este prima treaptă în dezvoltarea presei religioase în România. Şi cum România este o ţară ortodoxă, al cărei popor a fost creştinat încă din primele secole de Apostolul Andrei, a avut un rol deosebit şi are un rol deosebit. În timpul comunismului existau reviste în străinătate care susţineau că religia este supusă unei influenţe ideologice şi că nu îşi poate exercita misiunea ei creştină. Comunismul din România a fost o mare pedeapsă pentru neamul românesc, iar cenzura şi-a spus cuvântul şi în cazul presei religioase. Fără religia creştină ortodoxă, neamul românesc nu ar fi progresat şi nu ar fi ţinut piept atâtor vrăjmăşii care s-au abătut asupra lui. Ţăranul, când se scoală dimineaţa, îşi face semnul crucii şi zice «Doamne, ajută!», ceea ce înseamnă că există această credinţă încetăţenită în conştiinţa neamului românesc. Revenind la zilele noastre, pot afirma cu mâna pe suflet că presa religioasă este foarte răspândită. Aproape toate mitropoliile au publicaţiile lor. Şi în străinătate există presă religioasă. La New York, în inima Statelor Unite, există o revistă - Lumină lină- şi ca ea sunt foarte multe“.

Un erudit pasionat de arta cuvântului

După ce o viaţă a slujit şcolii şi presei româneşti, acum, la cei 85 de ani ai săi, profesorul Hangiu tot despre carte, cultura neamului şi limba română vorbeşte. Acest mare om este întruparea vie a unei vocaţii puternice care nu cunoaşte vârstă, altfel nu se poate explica conştiinciozitatea cu care profesorul merge în fiecare zi la bibliotecă, ca să „verific fiecare cuvânt, să nu se strecoare greşeli, deşi sunt convins că cititorii vor mai găsi“. Totul pentru cititori, pentru generaţiile care vor urma, prea puţin pentru sine.

De o modestie rară, truditorul de buchii nu vorbeşte despre trăirile domniei sale pe care, cu siguranţă, le-a experimentat pe parcursul muncii asidue depuse în biblioteci. Scoate la lumina vorbelor, de fiecare dată, cărţile la care a lucrat, chintesenţe ale istoriei şi culturii noastre, despre care „eu nu pot spune nimic. Vor spune cititorii lor mai multe“.

Ca şi despre cărţi, profesorul vorbeşte cu tot atâta drag despre cei „de la care am avut mult de învăţat - Dan Simonescu, Georgescu Tistu, Barbu Teodorescu“, cu toţii mari cărturari. „Cu Dan Simonescu am avut o legătură deosebită. Întâmplarea a făcut să călătoresc odată cu el, de la oraşul lui natal, Câmpulung Muscel, într-o iarnă geroasă, când nu mai mergeau trenurile, şi am fost nevoiţi să mergem pe jos o bucată bună de drum. Am discutat tot drumul despre lucruri ale culturii româneşti. M-am legat sufleteşte de el. I-am publicat apoi multe articole în revista Limba şi Literatura română, în Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice, aşa încât Simonescu mă leagă de Vianu, predecesorul lui şi al meu.“

Ca secretar al Societăţii de Ştiinţe Filologice (SŞF), unde, „timp de un sfert de secol“ (1971-1996), a ţinut - cum spune într-un „curriculum vitae“ - „neîntinat steagul filologiei româneşti“, a fost legat de academicianul Ion Coteanu, care, „spre deosebire de Boris Cazacu, care era preşedinte şi cu care nu aveam raporturi prea bune, cel dintâi m-a apreciat foarte mult şi m-a îndemnat în toate acţiunile mele. Ca, de exemplu, să reiau tradiţia congreselor, drept pentru care am organizat două congrese ale Filologilor Români (la Timişoara, în 1991, la Iaşi şi la Chişinău, în 1994). Pe Eugen Coşeriu nu l-am cunoscut decât când l-am invitat la unul dintre aceste congrese. Contabilul Societăţii a zis: «Domnule profesor, o tragedie, cheltuim banii societăţii, jumătate de milion să-l aducem…»; l-am calmat, l-am adus pe Coşeriu, a vorbit. Şi-a încheiat cuvântarea, îmi aduc aminte, cu ideea conform căreia limba moldovenească este un genocid politic, adică e o minciună comunistă“.

„Dacă popoarele renunţă la presă, renunţă la istoria lor“

Spre finalul discuţiei, am găsit potrivit să-l întreb pe stimatul profesor Ion Hangiu (luând în calcul experienţa domniei sale, dobândită în ani, şi ani de muncă) cu ce ochi priveşte destinul presei româneşti şi al limbii române, amândouă maltratate violent în zilele noastre. „Mi-am legat viaţa de presă şi nu mi-e indiferent dacă dispare şi rămâne numai internetul. Dar nu cred asta. Chiar dacă traversăm o perioadă de globalizare, popoarele nu vor renunţa la presa naţională, pentru că e istoria lor în această presă. Şi dacă renunţă la presă, renunţă la istorie. Or, noi nu trebuie să renunţăm şi să păşim în Europa cu identitatea neamului românesc, cu mijloacele de informare pe care le-am creat, cu tradiţia, cu limba noastră. Ziariştii de azi sunt aşa cum sunt. Nu mă pot pronunţa dacă sunt răi sau buni, dar pun mare preţ pe aceia care îşi iubesc patria şi neamul. Nu consider o bogăţia mai mare decât să respecte adevărul, dreptatea şi cinstea“, răspunde istoricul literar.

În ceea ce priveşte soarta limbii române, profesorul este convins că studiul ei riguros trebuie să înceapă din şcoală. Se întoarce cu privirea spre trecut şi conchide: „Perioada comunistă nu a fost cea mai înfloritoare, dar a fost o perioadă bună pentru că a făcut educaţie. Acum sunt presiuni din partea limbii engleze. Şi fac o paralelă. Dacă în secolul al XIX-lea limba franceză a avut o influenţă, timpul a cernut, a venit Alecsandri şi a scris Coana Chiriţa, oare acum nu poate veni cineva să spună că nu e cazul să folosim mulţime de termeni dintre care cei mai mulţi nici nu sunt percepuţi?“.

▲ „Faţă de enormul material manevrat, observaţiile noastre sunt ca «petele în soare»“

La împlinirea celor opt decenii de viaţă, profesorului Ion Hangiu i-a fost consacrat volumul omagial I. Hangiu la 80 de ani. O viaţă închinată şcolii şi presei româneşti (Bucureşti, 2005), care cuprinde, pe lângă o serie de studii şi articole ale autorului, numeroase evocări, articole şi aprecieri semnate de mari personalităţi, precum: C. Ciopraga, Gabriel Strempel, membri de onoare ai Academiei Române şi ai Societăţii de Ştiinţe Filologice, D. Micu şi Ioan Dodu Bălan, Şt. Munteanu, Ov. S. Crohmălniceanu, Şerban Cioculescu, Eugen Todoran şi alte personalităţi de talia celor menţionate mai sus.

„Dinamic, întreprinzător, sociabil, olteanul bucureştenizat a adus cu sine - de la Horezu - aspiraţia de a adăuga fondului primit dimensiuni întregitoare. Descoperim în biografia sa spirituală un legământ etic încununat de realizări. Într-un pătrar de secol, cât a militat ca secretar general al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, a impulsionat, a coagulat şi a contribuit multiform la organizarea acţiunilor pentru cercetarea sistematică a limbii şi literaturii naţionale. (…) El însuşi, în ipostază de istoric literar, şi-a legat numele de câteva opere de referinţă, instrumente de lucru în cunoaşterea fenomenului literar românesc“. (Acad. Constantin Ciopraga, fragmente scrise în 2004 şi publicate în I. Hangiu la 80 de ani. O viaţă închinată şcolii şi presei româneşti)

„Nu încape îndoială pentru mine că dintre toate materiile de învăţământ, cel mai mult are de profitat din aceste publicaţii (n.r. - reviste şcolare) studiul limbii şi literaturii. Şi îmi permit să cred că succesul revistelor şcolare de elevi nu e străin de activitatea Societăţii de Ştiinţe Filologice, care, prin revista Limba şi literatura română, le încurajează“. (Acad. Al. Graur, Anuar 1976. Istoric. Realizări, SŞF)

„Evident, faţă de enormul material manevrat, în intervalul de 25 de ani, de către I. Hangiu, observaţiile noastre sunt ca «petele în soare». Nu le dau prea multă importanţă. (Acad. Şerban Cioculescu, România literară, nr. 21, din 21 mai 1987)