Ruina „Micului Trianon” de la Florești-Prahova, asemănător cu celebrul Palat de la Versailles, este unul dintre cele mai impresionante monumente din țara noastră. Poartă în sine istoria unei familii cu adânci rădăcini bizantine împământenite la noi. Palatul simbolizează rezistența unui neam strâns legat de istoria României, ale cărui valori sunt nemuritoare. Numele edificiului este legat de cel al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832-1913), supranumit „Nababul”, un boier paradoxal, mare filantrop, cu bun gust și o educație aleasă, care era în vreme, „după rege, cel mai avut om din țară”.
Pentru vizitatorul care descoperă ruina impresionantului palat cantacuzin din localitatea Florești, județul Prahova, este revelator să vizualizeze ceea ce stră-strănepoata prințului valah, Irina Bossy-Ghica, numea „prezența unei absențe”. Spunem aceasta pentru că la Florești exact prezența tulburător de vie a unei mari absențe o trăiești privind edificiul de piatră care rezistă vremurilor cu o demnitate și o voință formidabilă. Acolo, în uriașul parc al Domeniului Cantacuzino, te întâlnești nu numai cu istoria, ci și cu tine însuți, pentru că vrând-nevrând te raportezi la un timp măreț din istoria țării tale, pilduitor din multe puncte de vedere, ale cărui repere, deși distruse astăzi în mare parte, te mențin conectat la valorile perene ale acestui neam și te „lipesc” cu fruntea de cer.
O copleșitoare personalitate
Gheorghe Grigore Cantacuzino, copleșitoare personalitate a sfârșitului de secol 19, a trăit în acea Belle Époque europeană care a atins și Principatele Române. El nu a făcut parte dintre îmbogățiții peste noapte, ajuns prin cine știe ce jocuri oculte mare personalitate a nației, în cumpăna secolelor al 19-lea și al 20-lea, ci, dimpotrivă, avea în spate o descendență nobilă, imperială, purtând încă de la naștere rangul de prinț. Provenea dintr-o ramură princiară a familiei Cantacuzinilor, care venea direct din voievozi români și care avea legături imperiale cu lumea vechiului Bizanț. Istoria familiei acestui prinț pe pământurile românești începe în secolul al 16-lea, cu Andronic Cantacuzino, un descendent al Imperiului Bizantin, care trăia în vechiul Constantinopol și care a fost nevoit în 1578 să fugă în Țara Românească pentru a scăpa de represaliile turcilor. În acel an, sultanul Murad al III-lea hotărâse să stârpească neamul creștin al Cantacuzinilor, care, ajuns însă în Țara Românească, avea să urce în repetate rânduri pe tronul țării, Șerban Cantacuzino, apoi nepotul său, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, fiind cei mai renumiți.
Din acest neam se trăgea Nababul, despre care marele Iorga spunea că era „cel din urmă reprezentant al boierului mare de odinioară”. Documentele lui Ioan Constantin Filitti, asistentul lui Titu Maiorescu, confirmă faptul că marele boier investea doar în lucruri durabile. Se știe despre el că, de pildă, l-a susținut pe marele Nicolae Grigorescu, cumpărându-i tabloul „Evreul cu gâscă” pentru 8.000 de lei aur, o sumă exorbitantă în vreme, care astăzi ar echivala cu aproape 100.000 de euro.
Gheorghe Grigore Cantacuzino a ridicat trei palate impunătoare. Palatul Cantacuzino, de pe Calea Victoriei, din București, este astăzi Muzeul „George Enescu”, la a cărui recepție au participat peste 600 de invitați, printre care și principele Ferdinand și principesa Maria, edificiu devenit renumit pentru balurile sale din epocă, unde dădea concerte și George Enescu. Apoi Castelul Cantacuzino de la Bușteni, despre care se spune că ar fi dorit să-i acopere curtea cu monede de aur, cerându-i voie în acest sens chiar regelui, inițiativă la care, nu se știe din ce motive, ar fi renunțat. Cel de-al treilea a fost ridicat pe moșia de la Florești. Se spunea despre prinț că nu ținea neapărat să epateze cu bogățiile sale, ci să arate tuturor că poate fi oricând egalul regilor germani ai României, dar și să-și susțină statutul de om al țării, provenit din generații și generații de prinți și voievozi pământeni.
Nababul era fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino și al Alexandrinei Cantacuzino, născută Krețulescu. În timpul studiilor a cunoscut-o pe Zoe Bibescu, fiica domnitorului Bibescu, de care s-a îndrăgostit și cu care s-a căsătorit. În 1859, aceasta a murit la Pau, lăsându-i o mare zestre, dar nici un copil. În 1864, s-a recăsătorit cu Ecaterina Băleanu, cu care a avut două fiice și șase fii, ultimii doi morți de mici, în aceeași zi, din cauza difteriei. A făcut studii strălucite la Paris, devenind doctor în drept, ca urmare a susținerii tezei „Teoria novațiunii în dreptul roman și în dreptul francez”, concepută ca act de recunoștință față de părinții și rudele sale apropiate. Întors în țară, a devenit judecător al Tribunalului Ilfov, apoi consilier la Curtea de Apel și după abdicarea lui Cuza, președinte al Curții de Apel București. A activat și ca politician de frunte al Partidului Conservator, al cărui președinte a fost o vreme, deputat, președinte al Adunării Deputaților, apoi al Senatului, ministru al lucrărilor publice, al finanțelor, președinte al Consiliului de Miniștri, ministru de interne, primar al Bucureștilor în două rânduri etc. Fiind recunoscut ca mare patriot, care a militat pentru pacea cu vecinii, stabilitate și siguranță necesare dezvoltării României, Nababul s-a remarcat și prin susținerea învățământului, modernizarea economiei și alternanța la guvernare, văzând în adversarii politici parteneri necesari. Astfel a dus mai departe tezaurul de valori spirituale și materiale ale neamului. „Pentru a căpăta și păstra încrederea națiunei, noi nu pretindem decât un singur lucru: să nu fim judecați nici după afirmațiunile noastre, dar nici după criticile adversarilor noștri, să fim judecați numai după faptele noastre”, spunea el la o întrunire a conservatorilor ținută la Iași în perioada în care conducea acest partid.
Mare filantrop și om de stat
Despre Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a spus că era zgârcit când venea vorba despre lucruri mărunte. În „Portrete și amintiri”, I.G. Duca zicea despre Nabab că „nu-și arăta mâinile. Le ținea dosite în buzunare, de unde se auzea zăngănitul ritmic al unor obiecte metalice. Se spunea că nu avea niciodată un gologan și că, dacă din întâmplare se urca într-o birjă, n-avea cu ce o plăti. Nababul se juca permanent cu cheile nenumăratelor sale case de fier, în care nu ținea aur și argint, ci vrafuri de acte și pergamente, documentele de veacuri ale familiei Cantacuzino”.
Dar faima de zgârcit era contrazisă de nenumăratele sale fapte filantropice. El oferea importante sume de bani săracilor și statului. În timpul Războiului de Independență din 1877, a dat peste 50.000 de lei și alimente pentru ostașii de pe front și familiile lor. Apoi, în1913, a donat peste 225.000 de lei la o recepție, pentru flotă, aviație și ambulanțele sanitare. În perioadele în care a fost primar al Bucureștilor a modernizat orașul, și-a donat salariul, a înființat prima stație de omnibuze, a electrificat tramvaiele și a construit o celebră fântână pe Dealul Filaret din cheltuieli proprii.
Ridicarea palatului de la Florești-Prahova a început după unele surse în 1907, după altele în 1911, și a fost finalizată în 1913, edificiul fiind proiectat în stil Mavos de arhitectul Ion Berindey, care a proiectat și celelalte palate ale Nababului, având drept surse de inspirație, de data aceasta, palatele Micul și Marele Trianon din Versailles. A rezultat o bijuterie de arhitectură eclectică, cu elemente rococo și neoclasice. Se spune că palatul ar fi fost ridicat pentru nepoata sa Alice, fata fiului său, Mihail Cantacuzino, de unde și denumirea de „Palatul Domniței”, dar administratorii de astăzi ai Domeniului Cantacuzino și doamna Irina Bossy-Ghica sunt de părere că de fapt palatul era un cadou oferit soției sale Ecaterina, ale cărei inițiale „CC” („Caterina Cantacuzino”) îmbrățișate sunt foarte vizibile și astăzi pe arhitrava de deasupra colonadei de pe fațada occidentală a edificiului.
Mare patriot, Gheorghe Grigore Cantacuzino a ținut ca edificiul să fie ridicat de muncitori români și din materiale autohtone, dar mulți arhitecți sunt de părere că au lucrat și meșteri francezi. Impunătorul edificiu a fost construit pe Domeniul Cantacuzino, o suprafață care acoperă 150 ha de pământ și care se întinde pe 3 km de-a lungul Văii Prahovei, care însuma șapte clădiri construite între 1830 și 1850, o biserică, un turn de apă, copie a Turnului Chindiei din Târgoviște, un lac, sere, alei cu arbuști de esență rară etc. La ridicarea lui au fost folosite cuceririle tehnicii din epocă, inclusiv șinele de cale ferată, betonul armat și granitul, piatra de Albești, unele dintre acestea utilizate și de Anghel Saligny la Podul „Regele Carol I” de la Cernavodă. Palatul avea la parter 15 încăperi, printre care și o uriașă sală de onoare de 70 mp, și era construit pe trei niveluri: demisol, parter și etaj. Dispunea de 10 coloane neoclasice pe fațadă, grupate câte două, iar pe latura sudică, deasupra intrării holului de onoare, la primul nivel, se afla o sculptură în basorelief care înfățișa blazonul familiei. Palatul dispunea și de o fântână cu bazin, de sistem de încălzire centrală ca la Castelul Peleș și mai multe săli de baie. În fața palatului era amenajată o grădină concepută de peisagistul francez Emile Pinard. În parc se aflau amplasate mai multe statui din piatră, distruse în vreme. În urma primei vizite pe care a efectuat-o aici, Maria Tesca Rosetti, soția lui George Enescu, descrie cadrul natural al domeniului ca fiind un „adevărat paradis terestru”.
În 1913, Nababul moare bolnav de pneumonie, afectat și de Răscoala țăranilor din 1907, fără să fi putut inaugura palatul, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București. Mihail, unul dintre fiii săi, îl moștenește, nefiind însă interesat de clădire, motiv pentru care a început degradarea ei. În Primul Război Mondial, germanii i-au luat tabla de cupru de pe acoperiș și sobele de teracotă, cutremurul din 1940 a afectat și el serios palatul, despre care generalul german Friedrich Paulus spunea că este „mai izbutit și mai măreț decât originalul de la Paris”. După al Doilea Război Mondial, rușii au furat tot ce mai era de valoare din el. În 1948, întreg domeniul a fost naționalizat de comuniști, fiind transformat într-o unitate militară și de dresaj canin, iar după 1965 aici a fost înființat un sanatoriu TBC, care funcționează și astăzi. Cutremurul din 1977 și furturile sătenilor au contribuit și ele la distrugerea domeniului. Au existat și proiecte de restaurare, în vremea lui Ceaușescu, dar care au fost abandonate din cauza bacilului Koch, care a afectat semnificativ perimetrul.
Astăzi, recuperat de moștenitori și administrat cu mari eforturi de Fundația „Cantacuzino Florești”, domeniul a devenit un loc cultural important pe harta turismului local, aici desfășurându-se înainte de pandemie două concursuri hipice internaționale, „Karpatia pony show”, de la sfârșitul lunii iunie, și „Karpatia horse show”, de la sfârșitul lunii septembrie a fiecărui an, numeroase ateliere pentru copii și tineri din comunitate, pentru studenți, desfășurate cu ajutorul Bisericii, spectacole culturale, astfel încât „fiecare generație să-și proiecteze viziunea despre trecut”, pentru că „nu putem rămâne indiferenți” și pentru că este „imperativ să nu uităm trecutul și să nu ștergem istoria pe care patrimoniul o ilustrează, ca o mărturie pentru generațiile viitoare. Este important să le oferim tinerilor motive de a fi cu adevărat mândri de țara lor. Altfel riscăm ca România să-și piardă treptat tineretul, adică viitorul”, după cum spune stră-strănepoata marelui filantrop, Irina Bossy-Ghica, în prefața albumului „Domeniul Cantacuzino Florești. Despre trecut, prezent și viitor”.
O vizită la „Micul Trianon” de la Florești te așază, așadar, astăzi în logica firească a unei continuități. Descoperind ruinele palatului şi întregul Domeniu Cantacuzino, te simți deopotrivă mândru și responsabil față de un trecut pe care nu ai voie să-l uiți. Nici să-l abandonezi, furat de trecătoarele, efemerele și tentantele oferte ale prezentului.
