Părintele Daniel David are 36 de ani. Din 1997 slujeşte la Biserica "Sfântul Nicolae" din satul Grindaşi, o aşezare pierdută în mijlocul Bărăganului. În parohia lui sunt 180 de familii, în care 93 sunt văduvi. Media de vârstă a locuitorilor este de 80 de ani. Toţi sunt pensionari CAP. Tinerii au plecat care-ncotro. Au mai rămas câţiva. Dintre aceştia, doar patru sunt angajaţi. O fată este vânzătoare, iar trei băieţi sunt şoferi. În aceste condiţii, viaţa la ţară este dificilă, chiar şi pentru un preot care îşi iubeşte profesia, cum este părintele Daniel David.
Carevasăzică, în Grindaşi sunt 180 de case. Cele mai multe sunt grupate în centru. Către marginea satului, gospodăriile sunt mai rare, separate de maidane pline de mărăcinişuri. Pentru călătorul care nu cunoaşte istoria aşezării, terenurile virane de pe hectare întregi par a fi o condamnabilă risipă de spaţiu. În realitate, satul Grindaşi are o poveste aparte, interesantă şi, din păcate, tristă.
Localitatea apare în documentele cancelariei domneşti de la curtea voievodului Constantin Brâncoveanu. Aici se refugia familia domnitorului când capitala Ţării Româneşti era lovită de ciumă. De prin 1823, aşezarea este des pomenită în actele de "hotărnicie" dintre moşii.
Perioada de glorie a Grindaşilor a fost între anii 1896 şi 1950, când localitatea a avut statut de comună. Atunci au fost construite sediile instituţiilor de bază: primăria, şcoala şi biserica. Declinul a început în 1950. Începuse colectivizarea. Grindăşenii, câţi se mai întorseseră de pe front, nici n-au vrut să audă de gospodăria colectivă, pentru că nu concepeau să se despartă de pământul lor şi de animalele din bătătură. Ce-i drept, revolte colective nu au fost. Securitatea i-a ridicat pe răzvrătiţi unul câte unul şi i-a bătut "de i-a rupt". Pe cei mai încăpăţânaţi i-a dus la Canal. Pe alţii i-a dislocat în alte localităţi. Cert este că nimeni nu a scăpat neînscris de "bunăvoie" în ceea ce pe atunci se numea Gospodăria Agricolă Colectivă.
Nesupunerea grindăşenilor a afectat şi statutul localităţii. Sediul comunei a fost mutat la Valea Măcrişului, iar Grindaşi a devenit sat, cu toate consecinţele economice care au decurs din această "retrogradare".
Nenorocirea cea mare s-a petrecut în 1970, la inundaţii. Atunci, pânza freatică a urcat până aproape de suprafaţa solului. Sute de case ale grindăşenilor, făcute din chirpici şi construite fără fundaţie, direct pe pământ, s-au năruit. Oamenii care au rămas fără acoperiş deasupra capului au plecat unde au văzut cu ochii: unii pe la copii, alţii au luat viaţa de la început prin comunele învecinate.
După inundaţiile din '70, grindăşenii au rămas ai nimănui. Doctoriţa şi-a luat familia şi a plecat, iar în 1977 a plecat şi părintele. La biserica din Grindaşi nu s-a mai slujit Sfânta Liturghie timp de 20 de ani. "Urgenţele" erau rezolvate de preoţii din parohiile vecine. Între timp, instituţiile fundamentale construite în anii de înflorire a satului - primăria, şcoala şi biserica - au început să se degradeze. Cu deosebire biserica, în care vreme de două decenii nu s-a mai bătut un cui măcar.
O construcţie impresionantă
Biserica din Grindaşi este deosebit de frumoasă. Construirea ei a început în luna mai a anului 1914. Din cauza Primului Război Mondial, lucrările au fost finalizate în 1920. Oameni ambiţioşi, grindăşenii şi-au dorit o biserică mare şi frumoasă. Ei au angajat un arhitect, Zamfir Mihăilescu. Acesta şi o delegaţie de credincioşi au vizitat zeci de sfinte lăcaşe din judeţul Prahova, ca să-şi aleagă modelul după care arhitectul să elaboreze proiectul.
Biserica din Grindaşi este o construcţie solidă şi elegantă. Are trei turle: una pe naos şi alte două mai mici, "oarbe", pe exonartex. Pereţii şi turlele sunt din cărămidă, iar plafoanele şi bolta sunt din lemn căptuşit cu şipci şi trestie, după tehnologia timpului. Grosimea zidurilor variază între 85 şi 100 cm. Ce m-a frapat: biserica are o acustică perfectă.
Pictura a fost realizată de Grigore Pelinescu, un pictor celebru în epocă. Catapeteasma a fost sculptată de Vasile Dumitrescu din Ploieşti şi aurită de poleitorul bucureştean Dumitru Rădulescu.
Vizita de la miezul nopţii
Părintele Daniel David este de fel din Drajna de Jos, judeţul Prahova. Părinţii lui erau credincioşi, dar nu se omorau cu firea. "Au fost oameni cu frică de Dumnezeu. Nu munceau duminica şi nici în zilele de sărbătoare, dar mergeau foarte rar la biserică."
În schimb, copilul Daniel David era nelipsit de la Sfânta Liturghie. De pe când avea 5 ani, o rudă mai îndepărtată care vindea lumânări în biserică l-a tot dus la slujbe. Aşa se face că preotul din Drajna l-a pus mai întâi "să iasă cu lumânarea", apoi l-a "promovat" cântăreţ în strană. Cert este că băiatul a învăţat încă de mic tipicul.
După ce a terminat clasa a VIII-a, adolescentul a dat admiterea la liceul din Vălenii de Munte şi a reuşit. Întors acasă, preotul l-a întrebat: "Daniel, daâ de ce nu dai tu la seminar?" Băiatul a ridicat din umeri. Părinţii lui aveau alte planuri cu el. "Mama voia să mă facă bucătar-ospătar, iar tata visa să mă vadă şofer de TIR."
Cuvintele preotului l-au pus pe gânduri. "Eu mă duceam de plăcere la biserică, îl ajutam pe părintele, daâ nu-mi trecuse niciodată prin minte că aş putea deveni slujitor al Domnului. Am susţinut examenul de admitere la seminarul din Bucureşti şi am intrat."
După ce a absolvit seminarul, Daniel David şi-a depus dosarul pentru Parohia Moldoveni. La ora aceea, încă mai era posibil ca absolvenţii de seminar să devină preoţi. Într-o seară, aflându-se în vizită la o rubedenie din Manasia, aceasta l-a întrebat: "Măi, daâ tu, în afară de Moldoveni, ai mai văzut şi alte parohii care n-au preot? Uite, am auzit că la Grindaşi postul este vacant de 20 de ani!"
În crucea nopţii, tânărul absolvent s-a urcat în maşină şi a pornit spre Grindaşi. A trecut de Gârbovi, a traversat calea ferată, a mai mers şase kilometri până în Valea Măcrişului, dar mai departe, în loc să lase asfaltul şi s-o ia la dreapta, pe drumul de pământ, spre ţinta deplasării sale, a mers tot înainte şi s-a trezit la Grindu. Normal, a făcut calea-ntoarsă şi a ajuns într-un târziu la Grindaşi. Pe uliţe, nici ţipenie de om. Era o noapte cu lună plină. În mijlocul satului, în stânga "străzii principale", a zărit silueta întunecată a bisericii. A oprit în faţa porţii, dar în primele zeci de secunde n-a putut vedea nimic: îl învăluise tot norul de praf pe care-l stârniseră roţile maşinii sale. Treptat, colbul s-a aşezat. Tânărul a dat roată bisericii. Era superbă: înaltă, zveltă, cu linii elegante. În lumina palidă a lunii, totul i se părea perfect. Şi nu doar luna era de vină. Tânărul avea numai 21 de ani.
A doua zi, fericit că descoperise o adevărată catedrală în inima arsă de soare a câmpiei, Daniel David a renunţat la parohia din Moldoveni şi a cerut să fie numit la Grindaşi. Dorinţa i-a fost îndeplinită.
La lumina zilei, biserica era la fel de impresionantă. Din păcate însă, cele două decenii în care fusese aproape părăsită lăsaseră urme adânci. Din cauza sălciilor care o înconjurau, zidurile erau acoperite de o mâzgă negricioasă. Bolta altarului era traversată de o crăpătură prin care se vedea cerul, lată de aproape 10 cm. Clopotniţa stătea şi ea gata-gata să cadă, ca şi Monumentul Eroilor aflat în curtea sfântului lăcaş. Tabla de pe acoperiş era ciuruită de rugină, iar scândura de la streşini era putredă. În interior, pereţii erau negri. Pictura nu se mai vedea din cauza funinginii. La îmbinarea dintre cafas şi peretele de nord al bisericii era o crăpătură asemănătoare cu aceea din Sfântul Altar. Dar ceea ce l-a cutremurat pur şi simplu pe tânărul preot a fost aleea dintre clopotniţă şi treptele măcinate de vreme ale pridvorului. În locul dalelor de piatră la care s-ar aştepta orice creştin, pavajul era făcut din crucile mormintelor părăsite ale cimitirului: care întregi, care sparte. De ani de zile, în rarele ocazii în care intrau în biserică, grindăşenii călcau fără nici o emoţie pe crucile morţilor lor. Măcar memoria celor dispăruţi să-i fi oprit, dacă la Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nu s-a gândit nimeni în satul fără preot.
În gazdă la nea Mitică Boşorogu'
Oamenii l-au primit cu un amestec de bucurie, curiozitate şi neîncredere. Preotul trebuia cazat undeva. Casa parohială nu mai era în picioare de mulţi ani. Se năruise, pur şi simplu. Grindăşenii s-au gândit ei cum să facă şi au găsit soluţia: i-au pregătit preotului un spaţiu într-o coşmelie a lui nea Mitică Boşorogu. Pregătirea n-a însemnat mare lucru: câteva femei i-au lipit podeaua şi pereţii cu "pământ galben şi băligar", i-au văruit cele două camere, iar câţiva bărbaţi i-au meşterit ferestrele şi uşile ca să se poată închide. Părintele era prea fericit ca să vadă perspectiva care i se oferea. "Asta e, mi-am zis. Pentru mine, la cât eram de tânăr, era ceva deosebit. Acum nu ştiu dacă aş mai putea-o lua de la început în condiţiile acelea." Câteva zile, până să vină doamna preoteasă şi camionul cu lucrurile familiei, preotul s-a folosit de "mobilierul" gazdei. "În prima noapte, am dormit în patul lui nea Mitică. În somn, nu ştiu cum m-am întors şi, buf, mi-a căzut patul. N-am mai închis un ochi până la ziuă. Pe la ora şase, a venit nea Costică, paracliserul. "Bună dimineaţa, părinte! Cum aţi dormit?" I-am spus ce se întâmplase. Nea Costică a dat patul la o parte. Cum fusese "lipită" podeaua (care, repet, era din pământ), un picior al patului intrase într-o gaură de şobolan. Paracliserul a rezolvat rapid problema: a luat o sticlă "de-o jumate", a băgat-o cu gâtuâ-n pământ, i-a dat vreo două călcâie şi a proptit piciorul patului pe fundul ei. Cu timpul, am făcut casa aia locuibilă, dar de şoareci n-am reuşit să scap."
Agricultura, ca sursă de venituri
Aşadar, preotul Daniel David s-a apucat de treabă. Numai că nu prea ştia de unde să înceapă. Şi nu prea avea nici resurse. Oamenii - toţi bătrâni - trăiau din pensiile CAP şi din ce le mai dădea pământul. Până să găsească o soluţie, părintele David s-a apucat de lucrurile mai simple. A scos crucile din alee, a tăiat sălciile din jurul bisericii, a alungat porumbeii din clopotniţă. Apoi, a pornit din casă-n casă cu căruţa colectând cereale pe care le-a vândut la Urziceni. Cu banii obţinuţi a curăţat pereţii exteriori ai bisericii, i-a "îmbrăcat" în praf de piatră, a montat în bolta altarului nişte tiranţi de ranforsare, cu care a tras pereţii care ameninţau să cadă, a refăcut clopotniţa, a vopsit tabla de pe acoperişul bisericii, a renovat Monumentul Eroilor, a făcut troiţa din faţa sfântului lăcaş, a tras apă. De asemenea, a reparat pridvorul bisericii, a lărgit şi înmulţit treptele de la intrare, care erau înguste şi înalte. Dar cea mai mare realizare a fost pictarea Sfântului Altar.
Între timp, pentru că la Mitică Boşoroguâ nu se mai putea sta (venise pe lume copilul soţilor David), părintele s-a apucat să construiască şi casa parohială.
Nevoi multe, posibilităţi puţine
Tânărul preot avea acum o nouă şi mare responsabilitate. Trebuia să aibă grijă ca micuţul să nu ducă lipsă de nimic. Grea misiune, acolo, în satul rupt de lume, la câteva zeci de kilometri de cel mai apropiat medic pediatru. În plus, dacă până atunci preotul şi tânăra lui soţie se mulţumiseră doar cu un acoperiş deasupra capului, naşterea copilului schimbase complet datele problemei. Dar, când n-ai încă nici 30 de ani, totul pare posibil. Părintele Daniel David şi-a vândut apartamentul pe care-l deţinea în Bucureşti (din chiria căruia supravieţuise până atunci) şi s-a apucat să înalţe casa parohială. O casă confortabilă, cu două dormitoare, living, bucătărie şi baie, toate spaţioase. Locuinţa este mobilată cu gust, e caldă şi primitoare.
Când băiatul a intrat în clasa I, a venit un alt moment greu. Orice om conştient se gândeşte la viitorul copilului său. Or, şcoala din Grindaşi nu oferea mari şanse elevilor. Atunci băiatul şi mama lui au plecat la bunicii din Bucureşti, iar părintele a rămas să-şi păstorească turma.
Pe copil (care a împlinit 12 ani) îl vede destul de rar. În timpul anului şcolar, programele lor nu se potrivesc deloc: în cursul săptămânii, băiatul este ocupat cu orele şi temele, iar sâmbăta şi duminica, părintele este "prins" la biserică.
Preotul Daniel David a avut de mai multe ori ocazia să plece la parohii mai bune. N-a făcut-o. S-a ataşat de oameni, de cei câţiva care vin tot timpul la slujbe. Pentru ei nu a plecat şi nici nu crede că va putea să plece vreodată. În plus, părintele David vrea să refacă biserica. Nu ştie când va reuşi asta, dar ţine neapărat să repare crăpătura cea mare de la îmbinarea cafasului cu peretele dinspre nord. De asemenea, vrea să facă o instalaţie de încălzire centrală "cu peleţi". Iarna este cumplit de frig în biserică. Preotul a cumpărat patru sobe cu butelii, dar ele nu reuşesc nici să dezmorţească atmosfera. Visul cel mare al părintelui Daniel este să repicteze biserica. Acum pereţii sunt negri. La pictură nu s-a "umblat" niciodată, din 1920 şi până astăzi. Vreme de 70 de ani, biserica n-a avut curent electric şi în policandre ardeau lumânări. Fumul acestora s-a aşezat temeinic pe pereţi şi a acoperit frescele. Părintele vrea, dar nu prea vede cum o să şi poată, repicta interiorul sfântului lăcaş. Negoţul de cereale nu mai este o soluţie, pentru că preţul acestora s-a prăbuşit de câţiva ani buni.
Un final neaşteptat
Preotul Daniel David are, spuneam, 36 de ani. După numirea sa aici, a urmat şi cursurile Facultăţii de Teologie. La Grindaşi n-a fost ocolit de necazuri, dimpotrivă, a avut destule, unele chiar mari. Şi totuşi, el este fericit. Îşi iubeşte profesia şi îl iubeşte pe Dumnezeu. Iar când vorbeşte despre biserica "lui", ochii i se umplu de lacrimi.
Preotul din Grindaşi munceşte din greu. Pentru că parohia n-are "putere economică", a trebuit să se descurce. În primii ani s-a ajutat cu chiria de la apartamentul din Bucureşti. Apoi a făcut agricultură ca un "profesionist", iar de şase ani este brocker de asigurări. Poate părea de necrezut, dar părintele Daniel David aleargă de dimineaţă şi până seara ca să încheie contracte de asigurări şi, astfel, să supravieţuiască. Şi o face cu zâmbetul pe buze, fericit că are norocul să-l slujească pe Dumnezeu, acolo, în catedrala aflată în mijlocul Bărăganului.
