Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Un schit care renaşte din tăciunele veacurilor

Un schit care renaşte din tăciunele veacurilor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 25 Sep, 2010

Pentru orăşeanul copleşit de zgura şi fumul vremurilor aşternute peste cotidiana lui trecere prin lume asemenea cenuşei asfaltului, pelerinajul la o mănăstire se transformă într-o formă concretă de dezrobire sufletească. Schitul Strâmbu-Găiseni, din Episcopia Giurgiului, cvasinecunoscut multora, bucură asemenea unei bucăţi de anafură mestecată după o zi de post. Niciunde parcă în sudul Munteniei istoria şi sfinţenia nu vindecă mai convingător ca aici.

Petrecem o dimineaţă răcoroasă de septembrie, îngălbenită ca o gutuie, străbătând peste sate şi câmpuri arămii pământul spre Schitul Strâmbu-Găiseni, din Episcopia Giurgiului, care duminică, 26 septembrie, îşi prăznuieşte cel de-al doilea hram, "Sfântul Voievod Neagoe Basarab". Nici nu bănuiam că acolo, la o graniţă de judeţ, dar la numai la 31 km de Capitală, peste autostrada Bucureşti-Piteşti, în direcţia Stoieneşti, poate să existe atâta frumuseţe născută din plămada vremurilor trecute şi prezente, între nişte ruine de jumătate de mileniu, încât să te copleşească până la muţenie.

Există ceva ziditor şi tulburător, deopotrivă, aici, în această lucrare, aparent indefinibil, ce numai timpul poate frământa. Pentru că, odată intrat în biserică, sau atingând zidurile ruinate din cărămidă, scoase de sub tăciunii veacurilor, percepi, la modul papabil, taina. O mare taină pe care o poţi asemăna cu lumina izvorâtă din rugăciune, dar şi cu nostalgia caldă, mângâietoare, pe care ţi-o dăruie trecutul condensat într-o piatră sau în ochii unor sfinţi pictaţi pe pereţii bisericii, umbriţi de fumul lumânărilor care au ars aici secole la rând.

Şi toată această stare, toată această frumuseţe capătă contur definibil rostind un singur nume: Sfântul Voievod Neagoe Basarab, unul dintre ctitorii secularului schit care, prin puterea sa, iată, a făcut posibilă renaşterea splendidei ctitorii, după 500 de ani, din gunoaie şi colb, aşezământ ce astăzi respiră din nou sfinţenia începuturilor reînnodate prin dăruirea unei minuscule obşti de măicuţe. Nimic însă nu ar fi fost posibil dacă chiriarhul locului, Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, nu ar fi stăruit pentru reînfiinţarea Schitului Strâmbu-Găiseni, distrus aproape în întregime de vremuri şi oamenii aflaţi sub vremuri.

Schitul care nu se lasă răpus de vremuri

"...pentru că a fost acest sat moşie a jupânului Drăghici, fost mare vornic, apoi însuşi Drăghici l-a dat închinat la sfânta mănăstire, când a întemeiat şi a zidit sfânta mănăstire Strâmbu şi după moarte, jupân Drăghici mare vornic s-au îngropat şi zac oasele sale în sfânta mănăstire, el şi soţia lui şi fiii lui şi tot neamul...", spune un hrisov emis de cancelaria domnitorului Radu Vodă, la Târgovişte, în anul 1605, menţionând nu numai numele schitului, dar şi pe unul dintre ctitorii săi: Drăghici, care făcea parte din sfatul domnesc al Voievodului Neagoe Basarab (1512-1521).

Cercetările arheologice dovedesc însă că Schitul Strâmbu a fost ctitorit în secolul al XVI-lea, piesele din inventarul celor 11 morminte din interiorul bisericii necoborând sub anul 1500.

O observaţie a lui Dimitrie Papazoglu, ofiţer de carieră, cu studii la Budapesta şi Viena, participant la Revoluţia de la 1848, luptător în Dealul Spirii, poliglot, pionier al arheologiei şi muzeografiei româneşti, certifică însă faptul că Neagoe Basarab a fost domnitorul muntean care a zidit sfântul lăcaş. Iată ce spune acesta: "În altarul bisericii din Găiseni, la proscomidie, sunt doi ctitori, având şi trei copii care nu au nume. Îmbrăcămintea lor dovedeşte că e vorba de Neagoe Vodă şi Despina Doamna".

Prezenţa acestor portrete la proscomidiarul din altar nu trebuie să surprindă. Prin lărgirea bisericii, naosul vechiului lăcaş, unde sunt zugrăviţi canonic ctitorii, a devenit altar. Aşa se explică prezenţa acestor portrete la prescomidiar.

Prima însemnare însă despre acest schit a fost consemnată într-un hrisov semnat la 3 aprilie 1526 de către domnitorul Radu de la Afumaţi.

În decursul veacurilor, aşezământul ce lega Târgoviştea de Dunăre traversând Codrii Vlăsiei a cunoscut numeroase modificări, distrugeri în urma cutremurelor, refaceri parţiale etc. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, un călător englez care poposise pentru o noapte la Găiseni, mergând de la Giurgiu la Bucureşti, consemna la 1794 că a găsit "o biată mănăstire întreţinută de trei călugări, un stareţ şi doi servitori, ale cărei venituri întreţineau un spital din Bucureşti".

Este vorba despre Spitalul Pantelimon, căruia îi fusese închinată mănăstirea pe la 1752 de către domnitorul Grigorie al II-lea Ghica.

Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, aşezământul monahal de la Găiseni intră în decădere, biserica schitului devenind biserică de mir, iar cu vremea, o ruină îngropată în gunoaie şi năpădită de buruieni.

Trebuie însă amintit faptul că aşezământul a dat bisericii neamului duhovnici iscusiţi, precum Clement, episcopul Argeşului între anii 1850 şi 1862, sau Iosif Naniescu, episcop al Argeşului între 1873 şi 1875, apoi mitropolit al Moldovei până la trecerea la Domnul, în anul 1902.

Schitul Strâmbu-Găiseni, care pe vremuri se afla la o zi distanţă de cetatea Giurgiului, lăcaş ctitorit de os domnesc şi sfânt, nu putea dispărea pur şi simplu din istorie. Anul acesta, la 9 aprilie, de praznicul "Izvorului Tămăduirii", Preasfinţitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, a săvârşit Sfânta Liturghie la Găiseni. Cu numai câteva zile înainte, la 25 martie 2010, o aşezase ca egumenă a schitului reînfiinţat pe monahia Cecilia Moldoveanu, de la Mănăstirea Vălenii de Argeş, şi ca duhovnic pe ieromonahul Nicolae Matei, de la Schitul "Sfântul Nicolae" din Giurgiu. Cu acel prilej, a hotărât cel de-al doilea hram al aşezământului, "Sfântul Voievod Neagoe Basarab", alături de cel istoric, "Sfântul Ierarh Nicolae".

De atunci şi până astăzi, realizările sunt evidente la tot pasul.

Chipuri scrijelite, bănuite sub funingine

Pătrundem în biserică copleşiţi de măreţia şi istoria aşezământului. Descoperim uimiţi chipuri de sfinţi şi ctitori ce ne privesc din istorie ca după o perdea de fum. Chipuri scrijelite, frânte, cu aripi bănuite sub funingine, chipuri şi trupuri de sfinţi martirizaţi încă o dată de nevolnici. De parcă ar fi vrut să-i alunge din ceruri. De parcă noi, muritori iresponsabili, arestaserăm cerul pentru a-i batjocori îngerii şi sfinţii.

Privim catapeteasma. O bijuterie în lemn. Însemne heraldice misterioase, sub icoana Maicii Domnului. Crăpături, straturi peste straturi de frescă, de sfinţi, de taină. Aparent, o măreţie apusă. Aparent, numai pentru că, aşa cum o rază de lumină aprindea Sfânta Masă din altar, de dincolo de urmele sacrilegiului făptuit de generaţii şi generaţii de atei, populaţia cerurilor lumina adânc, iertător, neputinţa noastră.

Păşim cu grijă pe lângă lespezi de piatră tocite, cu înscrisuri vechi. Şi în toată această armonie, petele reparaţiilor recente par pansamente pe suferinţa lor. A celor din ceruri.

Un chip adolescentin iese din arsura frescei cercând parcă să ne spună ceva. Ceva despre respect, rugăciune, dragoste frăţească şi iertare. Mai ales despre iertare.

În strana din dreapta, trei maici dau răspunsuri părintelui ce săvârşeşte Sfânta Liturghie. Îngenuncheată, o bătrânică ascultă în tăcere slujba, istoria, aerul îmbrăcându-se ca şi noi, în taină.

Locul acesta trebuie scos la lumină

După ce ne miruim, ieşim în curte cu maica egumenă Cecilia, pentru a ne lăsa îngenuncheaţi de măreţia şi frumuseţea ruinelor, precum un mare poet român din trecut.

Apoi, urcăm în clopotniţă, unde stăm de vorbă cu maica Cecilia. "În ziua în care am sosit aici, am crezut că nu voi reuşi să fac ceva. Dar Sfinţii Nicolae şi Neagoe Basarab mi-au dat mult curaj. Lucrările de restaurare a bisericii erau deja începute, iar acum sunt aproape finalizate. Am început cu curăţenia. Nu vă spun ce era aici. Încet-încet, lucrurile au intrat în făgaşul firesc. Ne-am amenajat şi două mici chilii aici, în clopotniţă, unde ne retragem şi acum, eu, cele trei maici şi o soră. Avem în prezent un proiect de restaurare a schitului pe vechiul amplasament, chiar cu detalii de execuţie, şi sperăm că vom obţine fonduri pentru finalizarea lucrărilor. Locul acesta este atât de special şi de aceea trebuie scos la lumină, pus în valoare. Sfinţii trebuie cinstiţi aşa cum se cuvine. Şi cred că este de datoria noastră să o facem. Cea mai mare bucurie a mea este că oamenii vin la biserică şi-i văd cum ÎL simt pe Dumnezeu. Îi văd că vin cu toată inima. Dorinţa mea, de când am venit aici, este să facem, cu ajutorul lui Dumnezeu, un loc foarte frumos al lumii văzute în care oamenii să-L găsească pe Dumnezeu şi să-şi găsească liniştea sufletească".

Ajunşi în "trapeza" schitului, un cort militar în care se pregăteşte şi se serveşte masa maicilor şi muncitorilor, discutăm cu părintele duhovnic Nicolae Matei care, deocamdată, până se vor ridica chiliile, locuieşte în gazdă la o familie de credincioşi din sat.

Să redăm culoarea de pe chipul sfinţilor

"Trebuie să reînnodăm firul vieţii monahale în acest loc atât de dramatic întrerupt de istorie. De aceea, indiferent ce se întâmplă pe şantier, ne facem rânduiala săvârşind zilnic Sfânta Liturghie, Acatistul şi celelalte slujbe ale zilei. Ne trezim mai de dimineaţă ca să săvârşim cele sfinte în linişte. Dăm slavă lui Dumnezeu şi pentru cele bune, şi pentru cele mai puţin bune. Sfinţii din biserică ne-au cerut ajutorul. Nădăjduim să putem aduce acea culoare pierdută de pe chipul sfinţilor din frescă înapoi şi să putem reînvia sfinţenia locului prin puterea rugăciunii", ne spune cuvioşia sa.

Tot în trapeză, vorbim şi cu maica Macrina David, sosită la schit de doar două luni, tocmai de la Aşezământul Românesc de la Ierihon. "Am venit cu multă râvnă pentru că sunt multe de făcut. Sper să rămân aici pentru totdeauna. Ca monahi ascultători facem ceea ce ni se cere", ne-a mărturisit aceasta.

În ajutorul maicilor vin şi oameni din sat. Nicoleta Claudia Mirică este una dintre femeile care vin aici ori de câte ori îi permite timpul. "Vin să ajut la orice: la mâncare, la curăţenie, la orice este nevoie", ne-a spus aceasta. La fel şi Dumitru şi Ioana Dică şi mulţi alţi credincioşi.

Înainte de plecare, am trecut pe la Primăria Găiseni, pentru că am aflat că domnul primar Ştefan Ion sprijină cât poate obştea schitului.

"La început, mulţi cetăţeni au privit cu o oarecare reticenţă ideea înfiinţării unei obşti de maici la vechiul schit. Apoi, când au aflat despre ce este vorba şi când au văzut realizările maicilor, s-au apropiat de ele. Astăzi, enoriaşii noştri, tinerii mai ales, merg din ce în ce mai mulţi la schit, spre bucuria mea şi spre binele comunităţii", ne-a spus domnul primar.

Părăsim Schitul Strâmbu-Găiseni mai liniştiţi, cu sufletul curăţit de grijile şi încercările zilei, fie şi numai pentru câteva ceasuri, îndreptându-ne spre oraşul nostru în care mâine, din nou, vom da piept cu necunoscutul. Dar ştim că acolo, la schitul renăscut, rugăciunile maicilor ne vor acoperi şi pe noi cu puterea lor vindecătoare...