Azi străbatem imaginar judeţul Bacău, de la Podu Turcului spre satul Fântânele din comuna Motoşeni. O ţară a fântânilor cu cumpănă, în care lemnul e încă împărat. Popas facem la splendida alcătuire de bârne a bisericuţei de la Fântânele.
Aşezări răsfirate pe coclaurile cele mai abrupte. Cătune mici, cu câteva zeci de case locuite, oameni calzi şi primitori. Coline blânde, şei de deal înveşmântate în mierea toamnei. Pretutindeni - siluete negre ale cumpenelor proiectate pe limpedele cerului, ca nişte cârlige de care se agaţă viaţa. Apa, puţină şi greu de găsit pe aceste locuri, e preţuită, picătură cu picătură. La fel ca şi aceste străvechi fântâni, care o scot din măruntaiele pământului.
Drumul până la Fântânele şerpuieşte molatic pe o coastă de deal ce mai-mai că s-ar prăvăli. În vale se vede satul. Gospodăriile-s pitite bine în hăţişul verdelui încă nebiruit de puterea toamnei. În mijlocul aşezării, după un suiş abrupt pe o uliţă îngustă, se zăreşte bisericuţa. Ridicat la loc parcă tăinuit, înconjurată de semicercul unui versant împădurit, gata să se îmbrăţişeze cu cerul, locaşul pare o insulă neatinsă de zgomotele lumii de azi.
Un loc de o frumuseţe ce te răscoleşte, ducându-te cu mintea către secolele ce-au trecut.
Bisericuţa a fost construită la 1763, de obştea de atunci a satului, pe locul unei vechi vetre monahale. Ruinele vechilor chilii se mai pot observa şi astăzi la capătul mării de cruci ce împresoară locaşul. Tradiţia locală păstrează ca o rană încă deschisă amintirea năvălirilor tătare, povestite din tată-n fiu. Bătrânii spun că lângă biserică, pe locul unde astăzi este ridicat un monument al eroilor, ar exista chiar o groapă comună în care se află osemintele călugărilor ucişi de tătari în timpul unei invazii.
Astăzi, bisericuţa de la Fântânele este una dintre cele mai vechi biserici de lemn din judeţul Bacău, fiind înscrisă pe lista monumentelor istorice. De asemenea, constituie unul dintre locaşurile reprezentative pentru ceea ce a însemnat în această parte de ţară arta tradiţională a lemnului. De aceea, de va fi să treceţi vreodată prin aceste locuri, abateţi-vă şi prin ţinutul fântânilor cu cumpănă, ca să vedeţi ce carte de istorie au scris pe aici meşterii lemnari.
Stilul arhitectural
Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ de la Fântânele este construită din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“, aşezate pe tălpi de stejar şi pe o temelie de piatră de râu.
Iniţial acoperişul a fost de şindrilă, aceasta fiind înlocuită, în timp, cu tablă.
În 1904, la exterior, ca şi la interior, bârnele au fost blănite cu scândură de brad, pentru a proteja interiorul de curenţi şi umezeală. Deşi acum acestea nu mai pot fi admirate, exteriorul păstrează totuşi un element particular al stilului arhitectural, mărturie a dibăciei şi dragostei de frumos a lemnarilor ce au ridicat locaşul de la Fântânele. Astfel, sub pălăria uriaşă a acoperişului se înşiruie un şnur de lemn, sculptat sub forma colacului sau a funiei răsucite, element care, de obicei, se regăseşte în partea mediană a pereţilor de bârne. De data aceasta se află sus, subliniind graţia şi zvelteţea monumentului.
La început, bisericuţa nu a avut pridvor, acesta fiind adăugat construcţiei undeva în secolul al XIX-lea.
Interiorul şi podoabele sale
Locaşul de la Fântânele e, fără îndoială, o capodoperă a artei tradiţionale a lemnului din Moldova. Bârnele, cioplite doar din bardă, impresionează prin dimensiunea la care au fost lucrate, având grosimi considerabile. În contrast total cu aceste dimensiuni vin detaliile sculpturale, de o deosebită frumuseţe, vădind priceperea meşterilor şi dorinţa lor ca lucrurile să fie nu doar trainice, ci şi plăcute ochiului.
O particularitate, un element nemaiîntâlnit în alte biserici de lemn din judeţul Bacău, sunt cele două bolţi, măiastru sculptate, de deasupra pronaosului. Cheile de boltă sunt, de altfel, veritabile mărturii ale epocii în care au fost create, căci aici istoria n-a fost scrisă, ci a fost scrijelită în lemn. Catapeteasma, cu icoane pictate în secolul al XVIII-lea, a fost încheiată odată cu bârnele, la construcţia bisericii. „În 2000 nişte răufăcători au spart bisericuţa şi au încercat să scoată catapeteasma, dar n-au reuşit. Este catapeteasma bisericii chiar de la începuturile ei şi, după cum vedeţi, pictura este extrem de frumoasă şi de bine păstrată“, spune părintele Ionuţ Corobană, parohul de la Fântânele.
Un alt element, extrem de rar întâlnit în bisericile de lemn, este cafasul. Din patrimoniul bisericuţei mai fac parte o serie de icoane şi de cărţi bisericeşti vechi. „Multe dintre icoanele valoroase ce au aparţinut bisericii noastre au fost duse la Mănăstirea Bogdana. Altele au fost furate în anul 2000, când locaşul a fost călcat de hoţi. Totuşi, avem o icoană foarte frumoasă, cea a Mântuitorului, despre care se spune că ar fi fost zgâriată de tătari în timpul unui jaf. De asemenea, avem o icoană cum eu nu am mai întâlnit până acum, pe care este reprezentată Maica Domnului fără Prunc“, spune parohul de la Fântânele.
Încă un obiect de mare valoare, despre care se crede că s-ar fi aflat în zestrea bisericii, este o cruce de argint pe care însuşi domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, ar fi donat-o. „Se crede că ar fi fost o cruce de mare valoare, dar, din păcate, i s-a pierdut urma“, spune părintele Corobană.
Satul fântânilor
În vechime, satul Fântânele se numea Fătăciuni, după porecla unui boier ce ar fi stăpânit moşia, născut, după cum spune poporul, bicisnic, la 7 luni.
Numele localităţii a fost schimbat în anul 1964, printr-un decret dat de preşedintele comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care numeroase localităţi cu nume a căror sonoritate deranja „auzul fin“ al regimului au primit denumiri noi. Potrivit acelui decret, de la 1 ianuarie 1965, satul a căpătat denumirea de Fântânele, probabil de la numeroasele fântâni cu cumpănă existente în zonă. Una dintre aceste fântâni se poate vedea şi astăzi, chiar lângă bisericuţă.
