„Unii dintre leproşii internaţi sunt adevăraţi sfinţi“

Ioana Mişcov, Costică Şerban, Eftimia Dumitru sunt numai trei dintre cei 19 bolnavi de lepră internaţi în Spitalul Tichileşti. Ultima leprozerie din sud-estul Europei, înfiinţată în 1900, pe locul unei foste mănăstiri, într-o pădure, la 40 km de Tulcea. Viaţa pe care au dus-o dintotdeauna leproşii de aici nu s-a deosebit cu nimic de cea a oamenilor obişnuiţi. Tichileştiul este mai mult decât un spital, e un cătun, cu grădini amenajate în faţa caselor de către bătrânii care în tinereţe creşteau animale şi cultivau pământul. S-au căsătorit între ei, au lăsat urmaşi. Unii dintre ei au moştenit boala; alţii, nu. Pentru bolnavii din pustietatea Dobrogei, lepra este o stare de normalitate şi nu atât boala necăjeşte, cât sentimentul de singurătate şi neputinţă.

La două sute de metri distanţă de spital, după vreo doi kilometri şi jumătate de mers pe un drum pustiu, afundat într-o pădure cheală, un bărbat se apropie cu paşi hotărâţi. „Grişa“, se recomandă prieteneşte, fără să-mi întindă mâna şi, după ce îmi adresează salutul de bun-venit, adaugă: „De fapt, pe mine mă cheamă Grigore Grigorova, dar oamenii de aici mă ştiu, cum ar veni, după numele de alint“. Aflu că este cel mai tânăr internat de la Tichileşti. Nu foarte înalt, dar bine legat, la o primă vedere n-ai spune că bărbatul e bolnav de lepră. Îl trădează, însă, mâna stângă - ciot de carne vânătă învelită pe os, de care stau prinse, ca ghearele unui vultur, trei degete.

„Pe mine mă cheamă Ion, pe dumneavoastră?

„Cum e viaţa la Tichileşti?“ „E bine aşa cum e, mai ales dacă mâncarea fierbe sub capac şi eu mai pot umbla“, răspunde Grişa, care mă conduce până în incinta spitalului. Pare pustie curtea mare, mărginită de-a dreapta şi de-a stânga de două clădiri lungi, văruite în alb. Nici urmă de om şi parcă vântul suflă tot mai pătrunzător şi rece.

Dau cu ochii de câţiva pomi fructiferi, cu tulpinile văruite, şi de un cuptor de pâine, iar jur-împrejur văd numai pădure. Grişa intră cu zgomot pe o uşă. La câţiva paşi, un bătrânel coboară scările unei căsuţe de vizavi şi se lasă urmat de trei câini, unul negru şi altul alb care se ţin de coada unuia mai mic, cu blana roşcată ca haina moşului.

„Pe mine mă cheamă Ion, pe dumneavoastră?“, se interesează bătrânul, care mă cercetează atent cu ochii lui gălbui, lipsiţi de pleoape, gene şi sprâncene.

Prinde din zbor răspunsul, grăbit să iasă în întâmpinarea lui Grişa, însoţit de Mihaela Trandafir, una dintre asistentele spitalului, care îngrijeşte leproşii de 11 ani.

Nenea Ion priveşte când la unul, când la altul, fără nici o expresie pe chip, cu limba scoasă, asemenea copiilor care umblă cu gurile căscate, iarna, după fulgi. Înţelege că trebuie să mă conducă la tanti Ioana Mişcov. Acceptă bucuros şi mergem în recunoaştere, cu tot cu turma de câini, la care, între timp, se alătură încă trei. Prietenoase, patrupedele. „Îi aduc oamenii din satele astea din apropiere. Avem câini şi pisici să dăm şi la alţii“, mă lămureşte bolnavul de lepră.

„Tichileştiul nu trebuie să moară“

Pe zi ce trece, leproşii din pustietatea Dobrogei se sting unu câte unu. Au mai rămas doar 19. Sutele de bolnavi de odinioară, de pe la 1900, de când s-a înfiinţat leprozeria ca loc de izolare, nu şi de alinare, sunt simple amintiri.

Medicul Răzvan Vasiliu, directorul spitalului şi un apropiat al bolnavilor, îşi doreşte ca activitatea medicală din Tichileşti să nu moară: „Unii dintre leproşii internaţi aici sunt adevăraţi sfinţi. În incinta spitalului, am construit un cămin de bătrâni, cu o capacitate de 25 de locuri, aflat în administraţia Direcţiei Judeţene de Ocrotire Socială. Pe viitor, ne gândim la dezvoltarea unei noi specializări - îngrijiri pa liative -, adică să avem grijă de oameni în vârstă, cu boli în faze terminale. Pentru a realiza acest gând am nevoie de oameni cu mintea deschisă şi de sprijin, pentru ca măcar ideea să prindă formă şi să-şi găsească rădăcini“.

Ioana Mişcov

Din câte îmi dau seama, Tichileştiul nu seamănă deloc cu un spital. E asemenea unei aşezări, un cătun mai aparte, în care unii bolnavi, care şi-au întemeiat familii, au construit cu mâinile lor case, cu gospodării şi grădini. Este şi cazul mamei Ioana, după cum îi spun vecinii, a cărei căsuţă cu două camere e aşezată chiar sub poala pădurii. În spatele uşii micuţe, ca de pitici, bătrâna deretecă prin bucătărie. Mă primeşte cu bucurie, cu ridurile feţei agăţate într-un zâmbet ştirb. Binevoitoare, îmi oferă loc pe scaunul de lângă sobă, după care, cu destulă greutate, se urcă în pat şi îşi trage repede plapuma peste picioarele bandajate. De sub pliurile păturii apare, deodată, un motan tigrat, ireal de mare pentru o felină domestică. Frumos exemplar! La vederea animalului, bătrâna îi mângâie blana cu mâinile lipsite de degete. Cotoiul îşi sprijină capul de stăpână şi-şi continuă siesta, supraveghindu-mă cu ochii întredeschişi.

Femeia s-a obişnuit cu străinii şi cu întrebările ziariştilor care, după â89, vin întruna la Tichileşti. Spitalul a devenit loc de pelerinaj. Unora le este teamă să coboare din maşini, preferă să privească „spectacolul“ departe de orice eventuală sursă de contaminare, alţii intră în casele leproşilor, dau mâna cu aceştia şi se interesează de vieţile lor - pilde pentru mulţi dintre ei. Tanti Ioana este cu atât mai cunoscută, cu cât este printre puţinii bolnavi care mai păstrează încă urmele evidente ale leprei. Nu o supără curiozitatea unora care o cercetează ca pe un exemplar rarisim, fără gene şi sprâncene, fără degete la mâini şi cu labele picioarelor lipsă. La cei 80 de ani ,nu o mai supără nimic. De la 12 ani, de când a venit la Tichileşti, şi până astăzi, a tot avut timp să se obişnuiască cu boala, la fel de dureroasă ca şi gândurile care i-au întristat viaţa. Povestea sa nu e foarte diferită de cea a unui om obişnuit. S-a căsătorit de foarte tânără, pentru că „aşa a vrut mămica“, cu un bolnav din spital, Călin. Au avut împreună un copil, pe Domnica, singurul sprijin al femeii la bătrâneţe, în vârstă de 65 de ani. Domnica, perfect sănătoasă născută din părinţi leproşi, a copilărit la Tichileşti până la vârsta de 13 ani şi îşi aminteşte: „Am avut o copilărie nefericită, pentru mă băteau copiii vecinilor. Ştiau că tata era orb şi că nu are cine să mă apere. Când eram eu mică, era plin pe-aici de copii. Bolnavi erau cam 150. În urma căsătoriilor dintre aceştia s-au născut în jur de 15 copii, unii sănătoşi, alţii bolnavi“.

O viaţă tristă

La 16 ani, tanti Ioana s-a trezit cu o responsabilitate mult prea mare pentru puterile ei - un copil în faşă şi un soţ care şi-a pierdut vederea chiar cu o lună înainte de a i se naşte prunca.

Aşa neputincios cum era, bărbatul o ajuta după cum se pricepea. Povesteşte tanti Ioana: „Îl mai certam din când în când. Nu se descurca foarte bine cu treburile, că era orb. Săracul! Odată, a călcat şi răţuştele proaspăt ieşite din ou. Când era fata mică, îl mai trimiteam cu cana de lapte în cămară, s-o pună la rece. Altă pisică pe care o aveam îl urmărea, ştia că nu vede, şi bea tot laptele fetei. Ehee, boala, boala! A fost om bun…“

În cele mai multe dintre fotografiile înrămate de pe perete apare chipul lui Cosmin. Este singurul nepot al bolnavei, pe care l-a crescut de la trei ani şi jumătate în căsuţa ei.

A trecut repede viaţa mătuşii Ioana. Când vrea să-şi amintească cum a fost, cotrobăieşte într-o cutie veche de medicamente în care ţine fotografii alb-negru. Unele îi amintesc de Piteşti, locul său natal, unde a mers doar de trei ori de când este internată. Astăzi, dacă s-ar mai duce în vizită, n-ar avea ce să vadă şi n-ar mai fi în stare să recunoască pe cineva. Cataracta îi mănâncă lumina ochilor, aşa cum lepra îi roade oasele.

Tanti Ioana a muncit mult, a umblat prin frig, nu s-a alimentat corespunzător şi boala nu s-a sfiit să-şi arate colţii. Totul i se trage de la casă, pe care a renovat-o imediat după ce a cumpărat-o de la nişte bolnavi. Mai apoi, şi-a luat o maşină de cusut, pe care o are şi acum în camera cu vedere spre curtea spitalului. A cusut pentru familia ei, pentru angajaţii spitalului, ba chiar şi pentru femeile din satele apropiate.

Acum nu mai poate. Este mulţumită că poate umbla prin casă, prin curte, şi că îşi poate hrăni găinile, pe care le strigă pe nume: Gulerata, Cioara, Încălţata, Fetiţa, Gură-Mare, Bibilica, Scumpa.

Cât despre boala care pe mulţi îi sperie doar când îi pronunţă numele, bunica spune: „Dacă Dumnezeu a rânduit să fie aşa, El ştie ce e mai bine pentru fiecare. El ştie pentru ce îngăduie necazurile. Unele sunt pentru cercetare, altele sunt pentru întărire. Slavă Domnului că sunt şi aşa!“

Un singuratic în pustietate

De la tanti Ioana am mers la nenea Costică, internat într-o cameră a spitalului care nu seamănă deloc cu un salon. Este mai degrabă o încăpere obişnuită, modest mobilată, care în afară de hainele bărbăteşti atârnate în cui nu păstrează nimic din personalitatea bătrânului.

Leprosul de 80 de ani este cel mai singur om pe care l-am cunoscut vreodată.

Nu are copii, deşi a fost căsătorit de trei ori, şi nici rude care să-l viziteze. Singurul moment în care un unchi şi-a amintit de el a fost atunci când i-a vândut casa, fără să-l anunţe, după ce, iniţial, bătrânul refuzase să semneze actele de vânzare-cumpărare.

De 20 de ani, Costică Şerban trăieşte în întuneric, în bezna durerilor şi a amărăciunii bolii în care se zbate. Din ochii albaştri pe care lepra s-a îndurat să-i cruţe până la 60 de ani, a mai rămas doar unul, acoperit cu o pojghiţă albă şi sticloasă. Ochiul stâng l-a scos demult şi în locul lui a rămas gaură. Bătrânul nu se poate deplasa. În locul labelor de la picioare are două răni pansate, iar mâinile aspre păstrează toate degetele, dar sunt roase până la jumătate, ca şi cum le-ar fi dat pe răzătoare. Blestemul bolii nu l-a moştenit de la părinţi, amândoi au fost sănătoşi, ci de la o mătuşă din partea tatălui.

„Ca să vii să vizitezi e bine, dar ca să stai aici nu prea e bine. E pustietate mare şi singurătate. Chiar şi aşa, dacă nu exista Tichileştiul, muream de mult. Aici are cine să mă îngrijească…Cel mai mult îmi lipseşte sănătatea. Cei care pot merge se mai duc în sat, mai pleacă acasă, trece altfel timpul. Dacă nu poţi, stai aşa. Am şi o grămadă de buline pe masă de luat. Mă roade la stomac de la atâtea medicamente. Sunt şi operat de ulcer de două ori… N-am avut grijă de mine. Viaţa, dacă ţi-o formezi de la tinereţe, o ai şi la bătrâneţe. Nu-mi mai e frică de moarte. Când eram mai tânăr şi puteam, mă temeam, dar acum... la ce să mai trag nădejde? Doar să fiu la număr aici? doar aşa...“, vorbeşte nenea Costică.

Bătrânul recunoaşte că nu a fost uşă de biserică, a băut, a avut trei neveste, cu toate astea i-a fost drag să construiască clopotniţa bisericii spitalului. Nu o spune ca laudă, ci cu speranţa că Dumnezeu nu va uita gestul său şi-l va milui cu sănătate.

În tinereţe, nenea Costică a fost tâmplar, deşi i-ar fi plăcut mai mult să fie mecanic. Meseria a învăţat-o de la un bolnav şi a practicat-o cu spor în anul în care s-a externat, când a crezut că s-a vindecat. Viaţa dezordonată l-a adus, însă, din nou la Tichileşti. E din 1941 aici, de la 19 ani mai exact, timp în care a fost tâmplar şi angajat al spitalului, la pansamente, pentru că, pe timpul comuniştilor, bolnavii mai zdraveni erau sprijin pentru cei mai slabi. Nu exista personal angajat adus din exterior.

„Dacă tot sunt singur pe lume, nu puteam să am şi eu măcar sănătate?“

Nenea Costică îşi aminteşte de conversaţia cu un prieten, imediat după externare, în legătură cu o fată, despre care spune că i-ar fi putut schimba destinul, dacă ar fi acceptat măcar să o vadă.

„Ia-o, mă, de te însoară şi tu!“

„N-o iau. Eu sunt mai mare. Ea are 16 ani, eu am 25. Am fost şi bolnav“.

„Ce-are, mă, te pune la fiert?“

Prima consoartă s-a nimerit să fie Valentina, apoi Mărioara, o tulceancă frumoasă, pe care tânărul Şerban a îndrăgit-o foarte mult. Ambele s-au retras la copiii lor proveniţi din căsătorii anterioare, după ce bărbatul bolnav de lepră i-a crescut ca pe propriii copii. La fel a făcut şi ultima soţie, Maria, despre care bătrânul spune că „era cam şmecheroasă şi îi plăcea să bea.“

Mai adaugă că n-a avut noroc, deşi, când era la şcoală (a terminat cinci clase), fetele îl îndrăgeau, pentru că era blond şi cu ochi albaştri. Simpatia fetelor pentru el era de multe ori pricina bătăilor pe care orfanul le încasa de la băieţi.

A venit şi vremea foametei, în â46 - â47, povesteşte Costică Şerban, când cumpăra sămânţă de floarea-soarelui de prin satele din apropierea Ţăndăreilor, o prăjea şi o vindea la cinematograf, în cârciumi, în gară, iar „cu banii câştigaţi luam câte o pâinişoară, o rupeam în două cu bunica şi mâncam.“

O tuse seacă îl împiedică să mai vorbească. Înainte să plec mă întreabă dacă este de cumpărat în comerţ cuptor electric de dimensiuni mici. Îi e poftă de cartofi copţi. Îi plac mult şi ştie că sunt buni la stomac.

„Acesta este chinul meu. Dacă tot sunt singur pe lume, nu puteam să am şi eu măcar sănătate?“, se întreabă bătrânul, care-şi răspunde pesimist: „Ce mai aştept de la viaţă? Să-mi cânte preotul la cap“.

„Urâtă tare mai era, ca fasolea atârna“

La cei 81 de ani împliniţi, Eftimia Dumitru urcă şi coboară zilnic cele 90 de trepte de piatră care fac legătura între casă şi spital. Este cea mai vârstnică persoană internată la Tichileşti. Tanti Hima, cum îi spun cei mai mulţi, este asemenea oricărei bunicuţe de la ţară, primitoare, pregătită cu o vorbă bună oricui vrea să o asculte.

Bătrâna zice că poartă lepra în sânge, încă de la 18 ani, când a răpit-o de lângă părinţi şi de lângă cei nouă fraţi, de la Chilia Veche, şi a adus-o în mijlocul pădurii dobrogene.

Asemenea tuturor bolnavilor cu care am vorbit, tanti Hima repetă de vreo câteva ori „lepra nu se molipseşte, ea se moşteneşte“, ca şi cum ar căuta scuze de fiecare dată când îmi atinge mâna. Nu are nici o infirmitate şi e foarte energică. Dar nu a fost toată viaţa aşa: „Am fost bolnavă de nu puteam nici uşa să deschid, nici pâinea să tai. Trei ani am zăcut. Ţipam zi şi noapte. Tratament nu era, numai aspirină. Opt aspirine luam pe zi, pentru că aveam dureri mari. Urâtă tare mai era, ca fasolea atârna. Auzeam oamenii cum spuneau «săraca fată, moare», de-aia mă minunez şi eu cum de mai trăiesc.“

Pentru că a dus o viaţă echilibrată, şi-a păstrat sănătatea suficient cât să se poată îngriji de una singură şi să ofere ajutorul său şi altor neputincioşi, care s-au perindat prin spital, în cei 63 de ani, de când bătrâna trăieşte aici. 23 de ani i-a fost alături numai soţului ei, orb şi lepros, pe care l-a luat aşa văduv cum era, cu tot cu fetiţa de doi ani căreia i-a fost mamă.

Bătrâna are o memorie fantastică. Ţine minte perfect persoane, ani şi întâmplări legate de Tichileşti, de aceea mulţi îi calcă pragul casei atât de curate, frumos mobilată şi cu ştergare de perete, pe care a cusut cu mâna ei versete din Biblie. Tanti Hima spune că oamenii vin pentru că „sunt mai guralivă, zic să vorbesc mai puţin, dar eu nu fac decât să-L slăvesc pe Dumnezeu. Zi şi noapte îi mulţumesc pentru boala mea. Dacă cârteam, eram în fundul iadului. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat lepra trupului, pentru că aşa m-am vindecat de lepra păcatului. N-are nimic, lepra asta te roade până în groapă, dincolo, lepra păcatul te roade în veşnicie“. Bunicuţa de la casa din deal e darnică cu toată lumea. Se apropie sărbătorile şi deja le-a pregătit, din puţinul ei, cadouri nepoţilor. Cu siguranţă, aşa cum obişnuieşte în perioada asta, va pregăti pentru personalul angajat plăcinte cu dovleac, cu mere şi cornuleţe.

Femeia e mulţumită cu viaţa ei printre leproşi şi nu-şi doreşte nimic, nici măcar sănătate, pentru că „Cel de Sus în tot ceea ce face nu greşeşte. Boala e pentru păcate. E bine aşa cum sunt. Eu citesc Biblia de la 60 de ani, dar nicăieri nu am găsit să scrie ferice de cine are bloc, maşină…, ci ferice de cel cu păcatele iertate“.