Pelerinii doritori de linişte şi rugăciune pot găsi la Mănăstirea Slănic din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului exact ceea ce caută. Cei 25 de călugări sub îndrumarea protosinghelului Clement Păunescu, stareţul mănăstirii, îşi fac pravila de rugăciune şi ascultarea în duhul transmis de generaţii întregi ce s-au nevoit aici, înălţimea muntelui aducându-le mereu aminte de bucuria pe care o vor găsi la capătul urcuşului duhovnicesc.
Drumul spre sfântul lăcaş de închinăciune este unul anevoios, şerpuind printr-o falnică pădure de fagi ce îţi îmbată privirea prin măreţia şi verdele ei puternic. Sunt vreo cinci kilometri de urcuş de la şoseaua principală, însă nu simţi deloc distanţa. Frumuseţea zonei şi aerul curat de munte îţi dau plăcuta senzaţie că ai putea merge la nesfârşit. Este ca un urcuş duhovnicesc încununat de o tainică împărtăşire din grădina acelui colţ de rai în care se află complexul monastic ridicat în cinstea Naşterii Maicii Domnului. Înalt Preasfinţitul Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului, a numit acest aşezământ drept "Taborul Argeşului", şi într-adevăr simţi că aici îţi dai întâlnire cu nemurirea.
Drumul spre mănăstire era mai greu în trecut, dar l-a făcut mai lesne de urcat, fără să vrea, chiar Nicolae Ceauşescu. Venea în zonă la vânătoare, pentru că sunt foarte mulţi urşi, iar calea de acces era aproape imposibilă, mai ales dacă ploua. Aşa că înainte de o partidă de vânătoare autorităţile s-au mobilizat şi au montat dale de beton pe porţiunea cea mai dificilă de drum pentru a se putea urca cu maşinile, acum drumul fiind folosit de călugări şi de pelerini.
În ziua în care am ajuns, curtea mănăstirii era cuprinsă de o delicată forfotă a călugărilor ce trebăluiau prin curte. Unii coseau iarba din jurul bisericii, alţii o adunau şi o cărau, totul într-o deplină linişte.
Stareţul ne binecuvântează şi ne pofteşte în biserica mare, prezentându-ne sfântul lăcaş la a cărui înveşmântare interioară se lucrează de câţiva ani buni. Pictura o face unul dintre vieţuitorii mănăstirii, părintele Ilie, care este un perfecţionist, vrea ca totul să iasă impecabil, conştient că lucrarea nu o face pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Este Casa Domnului şi nu se cuvine să nu o înfrumuseţeze perfect. Este o muncă migăloasă care cere foarte multă răbdare şi pricepere. "Tot ce vedeţi pictat a durat vreo zece ani, dacă nu chiar 12. Pentru că pictează, coboară de pe schelă şi se uită la ea şi dacă nu-i convine cum iese şi apoi dă jos şi o reface. Numai Pantocratorul cred că l-a refăcut de vreo cinci ori. Nu i-a convenit cum a ieşit, a dat jos pictura şi a refăcut-o", ne povesteşte protosinghelul Clement Păunescu, stareţul mănăstirii.
Tot el ne povesteşte şi că Mănăstirea Slănic este cea care a dat stareţi, duhovnici sau vieţuitori pentru numeroase alte mănăstiri din cuprinsul Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului.
"Majoritatea preoţilor care sunt pe la celelalte mănăstiri sunt de aici. Avem la Schitul Brădet pe părintele Filotei care este de aici, la Corbii de Piatră, părintele Ignatie este de aici, la Gorganul, părintele Iorest cu încă patru vieţuitori sunt de aici, la Piscul Negru, părintele Nicodim şi vieţuitorii de acolo sunt tot de aici", ne mai spune părintele Clement. Tot el ne spune şi despre programul zilnic al mănăstirii, totul desfăşurându-se după dictonul "ora et labora". Ziua liturgică începe la 17:00 cu Vecernia şi Pavecerniţa. Apoi, la ora 3:00 dimineaţa începe Miezonoptica, se continuă cu Utrenia şi Sfânta Liturghie, care se încheie la ora 7:00 dimineaţa. În restul zilei, cei 25 de monahi lucrează terenurile şi livezile mănăstirii, se ocupă de vite şi de toate cele care asigură pentru întreaga obşte hrana trupului.
Ctitorie a domnitorului Vlad Ţepeş
Istoria locului se adânceşte în negura istoriei, de numele aşezământului legându-se mai mulţi domnitori ai Evului Mediu, ne explică ghidul mănăstirii, ieromonahul Visarion. Tradiţia spune că primul ctitor ar fi Vlad Ţepeş, care a vrut să mulţumească lui Dumnezeu pentru o izbândă avută împotriva turcilor. Sfântul Voievod Neagoe Basarab împreună cu o rudă a sa au reclădit schitul.
Însă renaşterea sa spirituală a avut loc relativ recent, prin chiverniseala a doi mari stareţi şi duhovnici, respectiv protosinghelul Vitimion Niţoiu şi arhimandritul Teofil Bădoiu, ajunşi în mănăstire în aceeaşi lună februarie a anului 1944.
Stareţul Vitimion, deşi atunci era singurul preot din mănăstire, a decis să se facă Sfânta Liturghie zilnic, mai puţin în zilele de marţi, tot el fiind cel care a interzis consumul cărnii. Ducea o viaţă ascetică, fiind foarte retras, dădea dovadă de o milostenie ieşită din comun, ajutând pe toţi cei care cereau asta. "Ieşea din mănăstire doar o dată sau de două ori pe an, pentru că era nevoie să meargă şi să rezolve problemele administrative, în rest nu părăsea sfânta mănăstire", povesteşte părintele Visarion.
Cel de-al doilea stareţ de seamă pe care l-a avut mănăstirea a fost arhimandritul Teofil, care a continuat lucrarea predecesorului său începând cu anul 1978. A introdus slujbele de noapte, după modelul atonit. A ridicat un paraclis al mănăstirii, după 1980, până atunci existând doar biserica mică, ridicată în 1923, mult prea mică pentru numărul mare de călugări şi credincioşi ce participau la slujbă. Chiar dacă a întâmpinat greutăţi, fiind ameninţat de comunişti că îi va fi dărâmată "şandramaua", a găsit sprijin la IPS Calinic, pe atunci Episcop-vicar al Episcopiei Râmnicului, şi care avea să şi sfinţească sfântul lăcaş. Tot stareţul Teofil a început construirea actualei biserici a mănăstirii, în 1991, pe locul celei care data din 1923.
În prezent, părintele Clement, actualul stareţ, continuă lucrarea predecesorilor săi, construind noi corpuri de clădire pentru cazarea pelerinilor. Tot prin osârdia sa, fiecare pelerin care calcă pragul mănăstirii este aşezat la masă, iar cei care doresc să rămână peste noapte la slujbe primesc şi cazare.
